Toţi ştiu ce este placebo… până când îi întrebi!

Aserţiunea din motto este adevărată şi în întregime explicabilă în contextul etimologiei eratice a termenului şi ca urmare a utilizării sale, mai mult sau mai puţin potrivită, într-un domeniu atât de „neregulat“ al medicinii, cum este răspunsul terapeutic. Nu există specialitate în cadrul căreia se administrează remedii, care să nu fie confruntată cu problemele practice, dar şi doctrinare, adesea chiar filosofice, pe care le ridică fenomenul placebo şi „fratele rău“ al acestuia – efectul nocebo.

Istoric şi etimologie

Forma la persoana întâi singular, timpul viitor, a verbului placeo (lat. a mulţumi, cu sensul de a face plăcere) este placebo (lat. voi satisface). Cu aceasta debuta versetul rugăciunii pentru morţi din versiunea Vulgata a Bibliei Sfântului Ieronim („Placebo Domino in regione vivorum“). În secolul al XIII-lea, termenul a fost extins pentru a numi întregul serviciu funebru, iar cei care participau la acesta şi îl intonau cereau să fie răsplătiţi din partea bisericii sau rudelor decedatului, ca un fel de „bocitoare“. Astfel, un prestator de placebo a ajuns să fie identificat ca sicofant. Nu se cunoaşte cum a ajuns acest cuvânt să câştige semnificaţia actuală, dar este evident că prima sa definiţie într-un dicţionar medical – „un procedeu destinat mai degrabă să amuze, decât să vindece“ – a fost cel puţin precară. Termenul de nocebo a fost introdus în anul 1961, de către W. Kennedy, ca antonim al lui placebo, printr-o construcţie similară, plecând de la verbul nocere (lat. a dăuna).

Definiţii

În accepţiunea actuală, cei doi termeni sunt de fapt adjective substantivale, cu sensul de plăcut, respectiv neplăcut. Astăzi se consideră nepotrivit a vorbi pur şi simplu de (un) placebo sau (un) nocebo, recomandarea fiind să se atribuie totdeauna o conotaţie suplimentară, cu