Probabil că aşa trebuia să se întâmple. Trebuia să anchilozăm în propriile noastre prizonierate - politice, de oportunitate sau pur şi simplu identitare - ca să ieşim, mai devreme sau mai târziu, în stradă. Trebuia să ne complăcem în handicapurile majore ale unei Românii parcă recent inventate, şi mă refer aici la Sănătate, la Justiţie, la Învăţământ, ca să protestăm împotriva a ceea ce unii dintre noi numim „nefiresc", „imposibil". Şi totuşi, pseudo-revoluţia asta târzie e doar rezultatul camuflării noastre în relaţia cu o clasă politică în veşnică agonie, cu nişte funcţionari publici extrem de numeroşi, dar ineficienţi, cu nişte „aleşi ai neamului" pentru care promisiunile din timpul campaniilor electorale par doar un soi de ticuri verbale.
Nu sunt pentru protestele care n-au schimbat lumea. Sau România. Sau pe noi. Nici cu totul împotriva lor n-aş putea să mă declar. E vorba, dacă vreţi, de o nesincronizare. Fiindcă am preferat, de la revoluţia din '89 şi până astăzi, anonimatul. Am tăcut atunci când am văzut pe holurile mizerabile ale vreunui spital un pacient care murea pe targă. Am întors privirea de la suferinţa lui. N-am vrut sau n-am putut să acceptăm că amărâtul ăla murea pentru că n-avea asigurare medicală. N-avea bani. Sau avea, dar n-avea destui. Ne-am gândit că noi suntem noi şi sistemul e sistem. În timp, sistemul ăsta s-a făcut mare şi, din punctul meu de vedere, a eşuat. Iar noi, odată cu el. Dar nu-mi amintesc de niciun protest, de nicio grevă a foamei în curtea vreunui spital, ca reacţie la incompetenţa, nesimţirea sau corupţia unora dintre medici.
România ca spectacol e fascinantă şi în ceea ce priveşte Învăţământul. Constatăm deseori cum şcoala abdică de la dezideratele sale fundamentale şi cade într-o pasiune oarbă pentru bani sau efectiv într-o beznă spirituală. În lipsa unui diagnostic al şcolii româneşti am preferat să asistăm pas
