Cum explicam fanatismul revolutionar in veacul al XX-lea? Cum a fost posibila orbirea unor intregi generatii? Ce explica adeziunile infierbantate, devotiunile nevrotice, acele “caderi la Partid” despre care scriau Aleksander Wat si Belu Zilber? Putem limita subiectul, cum se intampla uneori pe varii forumuri conspirationiste si nu doar acolo, la ceea ce se numeste, falsificator, calomniator si denigrator, “complotul iudeo-bolsevic”? Cum s-a constituit reactia inversa, de dezgust in raport cu masacrele ordonate de Stalini si cu abjectele mascarade propagandistice eufemistic denuntate de Hrusciov drept „cultul personalitatii”? Care a fost fenomenologia abjurarii, a desteptarii, a rupturii cu mirajul totalitar? Similare in unele privinte, aceste experiente au fost de fapt unice, legate de formulele psihologice ale celor care le-au trait, de contextele sociale si culturale in care au actionat. In curand va apare la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, volumul clasic “The God that Failed” (Zeul care a dat gres). Publicata in 1949, la inceputul Razboiului Rece, fiind perceputa ca un veritabil manifest anticomunist, cartea, care includea eseuri de Koestler, Gide, Silone, Stephen Spender, Richard Wright si Louis Fischer, a fost tradusa in franceza cu titlul ”Le Dieu des ténèbres” si a aparut in colectia “Liberté de l’esprit”, condusa ani de zile de Raymond Aron, la editura Calmann-Lévy.
La vremea respectiva, stanga a reactionat vehement. Nu doar aceea comunista, dar si cea trotkista, prin vocea istoricului Isaac Deutscher, care a scris un eseu faimos, devenit titlul cartii sale “Heretics and Renegades”. Pentru Deutscher, cum avea sa o probeze in biografia lui Stalin, succesorul lui Lenin incarna, chiar daca de o maniera barbara, rationalitatea istorica. Teroarea stalinista facea parte, in acea schema cinica, din “viclenia Ratiunii”. In anii 60, tezele lui Deutscher
