Dictatorii rămân printre noi, chiar şi atunci când n-am fost contemporani cu ei şi există mai multe explicaţii pentru perpetuarea lor.

Comparaţia dintre manifestările maraton din ianuarie 2012 şi răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu din decembrie 1989, pe care o fac reprezentanţi ai intelighenţiei autohtone sau oameni politici, sugerează fie că distorsiunea faptelor este cauzată de memoria limitată şi selectivă, fie că distorsiunea este determinată de interese imediate. Această comparaţie care se face la peste 20 de ani de la căderea dictaturii poate avea efecte de stradă doar într-o ţară amnezică, unde oamenii nu-şi pot aduce aminte s-au pur şi simplu nu au ştiut niciodată că, în perioada comunistă (1945-1989), numărul deţinuţilor politici şi al deportaţior a depăşit un milion, că din 1966, când regimul Ceauşescu a lansat „politica demografică“, peste 10.000 de femei au murit din cauza avorturilor clandestine, că, vreme de 45 de ani, în România a existat un singur partid care avea un braţ înarmat foarte eficient: Securitatea, instituţie pentru care lucrau aproape jumătate de milion de români.

Amnezia a funcţionat mereu într-un singur sens: au fost uitate crimele comunismului, dar nu şi dictatorul, pe care mulţi îl regretă. Cei care rămân ataşaţi de Nicolae Ceauşescu sunt nu doar cei care i-au fost contemporani şi care au beneficiat de politicile sale sociale, ci şi jumătate dintre elevii născuţi în România de după 1989. Adolescenţii autohtoni susţin în proporţie de 56% că în perioada regimului se trăia mai bine. 71% dintre ei cred chiar că respectul faţă de lege era mai mare, iar 25% recunosc că n-au învăţat la şcoală nimic despre comunism. Empatia remanentă, transmisă în familie, îl face pe Nicolae Ceauşescu un preşedinte simpatic, cu realizări serioase, la fel cum tot mai mulţi tineri germani se regăsesc în Adolf Hitler şi un sondaj făcut de un inst