În timpul Războiului Rece, Statele Unite şi Uniunea Sovietică s-au confruntat indirect pe mai multe fronturi, printre care Coreea şi Vietnam, dar niciodată direct. Au existat însă două momente extrem de tensionate între cele două superputeri: crizele Berlinului, din 1948-1949 şi 1961, şi criza rachetelor din Cuba, punct culminant al Războiului Rece, când timp de două săptămâni lumea s-a aflat în pragul unui război nuclear.

Statutul Berlinului a fost o problemă pentru aliaţi încă de la conferinţele de la Yalta şi Postdam din 1945, când Cei Trei (Marea Britanie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică) s-au pus de acord asupra împărţirii Germaniei învinse în patru zone de ocupaţie (a fost inclusă şi Franţa). De asemenea, acest acord se aplica şi Berlinului, deşi el se afla la circa 170 de kilometr în interiorul zonei sovietice; capitala Germaniei a fost împărţită în 4 sectoare, fiecare guvernat de un comandament militar al puterilor victorioase. Au apărut însă neînţelegeri între Aliaţi privind viitorul Germaniei în general şi al Berlinului în particular. În loc să trateze Germania ca o singură entitate economică, aşa cum s-a decis la Postdam, Uniunea Sovietică a administrat zona ce-i revenea ca şi cum ar fi fost o unitate independentă şi s-a opus propunerilor occidentale pentru reunificarea Germaniei. Statutul incert al Berlinului

Aceste neînţelegeri au dus la prima dintre crizele Berlinului, când – în martie 1948 – Uniunea Sovietică a anunţat adoptarea unor măsuri ce urmăreau îngrădirea accesului către Berlinul de Vest, măsuri ce au culminat cu suspendarea completă a traficului feroviar de călători şi a transporturilor de mărfuri, la 24 iunie. Aparent, blocada venea ca răspuns la planurile de uniune monetară din noul sector occidental (format din unirea celor trei sectoare, englez, american şi francez). CITIŢI CONTINUAREA PE SITE-ul REVISTEI HISTORIA