De dimineaţă am alergat 10 kilometri în ritm uşor şi mă gândeam că, de fapt, e foarte greu să te antrenezi o perioadă lungă. Asta în cazul în care nu participi la curse. În cazul în care nu te confrunţi cu tine.

E esenţial să-ţi propui o ţintă. În felul ăsta te poţi modela şi te poţi concentra pentru a atinge acea ţintă.

În fond, alergarea înseamnă efort. Oricât de mult te-ar pasiona, până la urmă rutina şi oboseala îşi spun cuvântul. Creierul caută o cale de scăpare. Iar iluzia e cea mai simplă. Îţi spui că eşti suficient de bun. Aici intervine cronometrul şi competiţia. Cele două alungă iluzia şi te lasă singur faţă în faţă cu realitatea care nu e tocmai plăcută.

Dacă mă întrebaţi pe mine, iluzia este cea mai puternică şi profundă maladie a vremurilor noastre. Tehnologia, politica şi mass-media întreţin iluzia că suntem mai buni, că merităm mai mult şi că suntem nefericiţi nu pentru că noi am fi de vină, ci mereu altcineva - de la părinţi până la ţară, de la masoni până la zodii - vinovaţii sunt fără număr, impersonali şi ascunşi.

Ca să fie întreţinută iluzia bunăstării, băncile au vândut viitorul copiilor noştri, iar marea criză de azi nu e decât momentul în care generaţia actuală plăteşte bunăstarea Occidentului din perioada Războiului Rece. Din păcate, noi, cei din Est plătim de două ori - am cotizat şi la iluzia Epocii de Aur şi la cea a Tărâmului tuturor posibilităţilor.

Unul din principalele motive pentru care alerg şi pentru care particip la cursele de maraton este că vreau cu orice preţ să scap de iluzie. Vreau ca o oră pe zi să mă confrunt cu limitele mele, puterea şi neputinţa mea de om, să simt oboseala, să simt energia şi să realizez că viaţa e o împletire continuă între cele două.

Atâta timp cât nu te confrunţi cu propriile limite, avem proasta tendinţă să considerăm că merităm mai mult şi că doar ceilalţi ne-