Somitate accidentată… Breaking news, ca să reiau un anunţ de pe un post de televiziune. Imediat, o presă înnebunită de accidentul acestei somităţi a început, de dimineaţa până seara, să pătrundă „cu bocancii“ şi să tropăie – aşa cum este obiceiul românesc după revoluţie – nu numai în viaţa personală a acestei somităţi, dar şi în tainele accidentului, în viaţa unui spital, în tehnicile chirurgicale ş.a.m.d. Un amestec ciudat, de suferinţă, bani, bogăţie, retorică, conferinţe de presă… La capăt, de fapt, un spital românesc. Ce au ales ziariştii şi televiziunile să arate? Cum au reacţionat unul sau altul din bogătaşi, rude, personalităţi din ţară sau din afara ei. Este tot ce au înţeles. Dar este oare aceasta adevărata viaţa a unui spital din România? Aceasta este clientela sa obişnuită? Pornind de la evenimentele de cancan ale acestor zile, nu po Publicitate t să nu mă gândesc, cu tristeţe, la spital, dar din cu totul alt unghi. Săptămâna aceasta, într-un alt spital, unde venise rândul uneia dintre secţii la „săptămâna“ de internări de extrateritoriali sau de oameni fără acte de identitate, am făcut o constatare tristă, la sfârşitul celor şapte zile de lucru: cinci internări de oameni ai străzii, plini de paraziţi, murdari şi zdrenţăroşi, cu diferite boli cronice sau acute, dar, luaţi separat, fiecare o dramă individuală. L-am întrebat pe unul din cei fără domiciliu, internat dinainte de Crăciun: unde vei locui după ce pleci din spital? Răspunsul imediat – şi am apreciat de la început sinceritatea acestuia – a fost: „nu ştiu, unde apuc“. O femeie, cu o tuberculoză veche, a dispărut în canale, după ce a început tratamentul, şi a venit apoi caşectică, pentru o ultimă şansă, la acest spital. Toţi ar trebui să fie asistaţi, înainte de a se îmbolnăvi, de fundaţii, de stat sau, de ce nu, de milionarii noştri, „foarte doritori“ să transmită presei gesturile lor