Egiptul celebrează astăzi într-un context de frustrări şi tensiuni trecerea unui an de la revoltele care a dus la debarcarea de la putere a preşedintelui Mubarak. Noua putere a decis în acest moment aniversar cu semnificaţie simbolică să ridice şi starea de urgenţă, ceea ce nu înseamnă însă că democraţia şi libertatea triumfă în Egipt.

Matei Vişniec:

Există un fel de cinism al istoriei pe care îl întâlnim şi în alte ţări unde popoarele au vrut să scape de dictatură. Putem spune chiar că scenariul se repetă dureros: cei care îşi riscă viaţa în momentele cheie ale revoluţiilor nu sunt şi cei care preiau puterea mai târziu. După episodul eroismului şi al curajului, al entuziasmului şi al speranţei, urmează întotdeauna unul mai prozaic, cel al alegerilor. În Egipt, idealurile celor care şi-au riscat viaţa acum un an în Piaţa Tahrir nu sunt reprezentate de islamiştii care au câştigat recent legislativele. Acest tip de cinism istoric este numit deseori „confiscare a revoluţiei”. Să nu ne mire că acelaşi termen a fost utilizat în România după decembrie 1989 şi în Egipt după ianuarie 2011. Cei care se consideră, în Egipt, adevăraţi democraţi, consideră că actualul Consiliu Suprem al Forţelor Armate, care asigură exercitarea puterii în această perioadă de tranziţie, nu este altceva decât o altă faţă a lui Mubarak.

Şi cuvântul „golan” a traversat frontierele dintre Europa şi Orientul Apropiat, pentru că acesta este sensul termenului cu care îi taxează actuala putere de la Cairo pe tinerii care mai îndrăznesc să tulbure „ordinea publică”. Manifestanţii care deranjează puterea, indiferent de natura ei, sunt repede taxaţi de „derbedei”, „golani” sau „delicvenţi”.

În Egipt asistăm totuşi la o mare schimbare: militarii sunt pe cale să negocieze predarea puterii în mâna islamiştilor. Militarilor le convine de altfel acest lucru, a guverna înseamnă a te