Ştii, nici mie nu mi-e tocmai moale să-mi iau întrebările la întrebări. Dar poate că e timpul alb al plecării din insulele mici. Vrei să ne folosim de nişte cuvinte-picături, alea pe care le găsim în văl? Vezi, te-ai gândit deja la Anaïs, dar să ştii că eu n-am vrut. Bine, pentru că tot a venit vorba, nu trec peste asta de ca şi cum n-ar fi fost nimic şi niciodată şi-ţi spun, deşi nu-mi vine prea uşor, că am încercat de nu mai ştiu câte ori să-i înlocuiesc vorbele, dar n-am putut vreodată. Sufla Mistralul. Era ca un văl între mine şi viaţă, între mine şi bucurie. Până la urmă, nici nu ştiu dacă astea sunt toate cuvintele, dar nu mă îndoiesc de urma reavănă a muşcăturii. Când mi-e dor, mi-e frică. Şi ţie. Recunoaştem?

Eu te întreb acum dacă ai mâncat vreodată lemn. Nu dacă ai şi înghiţit, doar dacă ai mestecat uitând. Nu-ţi spun că mi-am dat seama de la început, însă pentru că nu pot să nu gust lemnul care-mi ajunge între degete, am ştiut la un moment dat că are el ceva în carne care te face să uiţi de tinele secundei şi te poartă. Ar fi frumos, ba chiar poetic, nu?, să mă apuc acum să-ţi spun povestea omului-copac. Ne-am simţi bine şi eu, şi tu. Am şi zâmbi pe ici, pe colo. Dar nu. Azi te iau cu mine, să fim doar vidre. Şi eu, şi tu. Să roadem lemnul neadormirii. Vrei?

Iartă-mă, te întrerup puţin, dar mă tem că uit: când pleci, să nu fugi. Strânge-te bine între mâini şi du-te unde vrei, dar cu tot cu tine. Nu te uita pe vreundeva. Poţi, nu?

Vrei să nu fim azi înţelepţi ca şerpii şi nici curaţi ca porumbeii? Şi, în cinstit schimb, să fim uzi, cu ochi rotunzi şi conştienţi de dinţi ca vidrele? Ai dat să te întorci. Nu e chiar nimic. Gândeşte-te numai de ce nu ţi-e moale-n apă şi nici în blană. Nu-mi spune mie, tu să te lămureşti. Aş vrea să mergem împreună înot. Cu lemne-n guri. Da, lemne mari, mustind de greutatea lor dulceagă şi cu cerbicia înmuia