Trebuie să admitem, dacă ne-amintim de vremurile de dinaintea lui ’89, că bărbatul socialist era condamnat, încă de la o vîrstă fragedă, la tehnică şi bricolaj. Într-o lume în care majoritatea covîrşitoare a şcolilor şi liceelor erau de profil industrial, n-aveai cum să ajungi la vîrsta de 18 ani fără să fi pus mîna pe un ciocan, pe o bormaşină sau pe o freză, fără să fi dat la pilă, să fi lipit cu letconul, să fi strîns bacurile unei menghine ori fără să fi sucit, măcar odată, capetele unei bucăţi de sîrmă. Astfel că rodul primei „pasiuni” impuse de sistemul de învăţămînt – mai înainte de descoperirea adevăratei vocaţii, oricare ar fi fost aceea – era, de obicei, un obiect de ordin tehnic, născut pe bancul de lucru al atelierului mecanic: un cuier, o agăţătoare din tablă, un umeraş din sîrmă. „Să ajungi om la casa ta şi să nu şti să baţi un cui sau să repari o priză” – era definiţia eşecului conjugal şi de viaţă pe care o fluturau întruna maiştrii atelierelor din şcoală. Căminul – ai fi putut crede – era un front al reparaţiilor electrocasnice, iar familia – un permanent prilej de etalare a iscusinţelor meşteşugăreşti. Îţi imaginai ritualul nupţial al cuplului socialist ca pe un balet proletcultist cu parteneri mînuitori măieştri de ciocane, şurubelniţe şi cleşti.

Dacă, printr-o minune, reuşeai să scapi de caznele tehnice ale învăţămîntului – cu ore lungi de atelier şi zile întregi de practică industrială –, cel mai tîrziu odată cu primele achiziţii (electro)casnice erai nevoit să-ţi exerciţi abilităţile tehnice. De la fierbător de apă şi aspirator, la autoturism şi locuinţă aveai de-a face cu bunuri precare, din categoria „lucru nou legat cu sîrmă”, care se cereau reparate încă din prima zi de folosinţă. Îndeletnicirea tehnică devenea vocaţie subită, talent nebănuit – pentru unii, sau coşmar de zi cu zi – pentru mulţi alţii.

În peisajul acestui şanti