Ultima mărturisire făcută României: nu dă înapoi. Comandant, cârmaci, nave-n furtună, n-a ratat niciodată destinaţia. A luat patria pe cont propriu, conform valorilor personale - cârma, pupa, vântul, valul, romul şi cârciuma cu cafteli din porturi.
De cealaltă parte, România din Piaţă. Atâta câtă mai e (dar mult mai mult decât se vede) a dobândit alte repere. Mişcarea fără lideri a familiarizat ţara cu poze de manual: omul cu tricolor de la fereastra Universităţii - Omul vot, Oana, fata care iubeşte democraţia mai mult decât orice, Andreea, fata de la Cluj, cu inima la Roşia Montană, ofiţerul de la Câmpia Turzii...
Instituţia. Răscoala de neoprit cu tot viscolul început alaltăieri e deja aşezată. Din haosul de nemulţumiri vărsate în Pieţele României, şi-a făcut principii. Are sens, durată, vigoare. Chiar dacă n-o vezi în fiecare zi tăind panglici.
Dacă n-ar fi fost aşa, ar fi rămas doar înfrângerea şi tristeţea că totul a fost degeaba.
După lansarea ticăloşiei că toţi sunt la fel, iar El, de neînlocuit, a fost aruncată pe Piaţă întrebarea gândită să încurce minţile: ce punem în loc?
Omul cu tricolorul, din înaltul pervazului de la Universitate, a fost prompt: Votul. Era primul câştig politic din decembrie. Votul, nu omul. Piaţa a strigat Jos Băsescu, Jos Boc, dar nu: Sus Ionescu, Vasilescu, Popescu...
Episodul Arafat, altfel. A trezit oraşele amorţite. Mai mult decât reacţia nervoasă în apărarea unui specialist onest, topit după meseria sa, a unui încăpăţânat care pusese pe picioare serviciul medical de elită. Era răspunsul la brutalitatea şi infatuarea care gonesc medicii din ţară şi demoleză spitalele.
Era reacţia la ciomag şi la mitocănia pumnului în gură. La şmecheria preţioasă şi aroganţa unui regim care se consideră infailibil, insensibil, gata să transforme şi sentimentele în or
