Un clip-document, de la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti cu ocazia zilei sale de naştere, îl surprinde pe Nicolae Ceauşescu aproape plângând. Ziua lui era prilej pentru oamenii simpli, dar şi pentru activiştii de prim rang, de a-i trimite felicitări cât mai originale.
1 /.
Înainte de 1989, ziua de 26 ianuarie trebuia sa fie o mare sărbătoare naţională. Şi chiar devenise una. Primele pagini ale ziarelor ţineau enorme mesaje de felicitare transmise "din prinosul inimilor" pentru Nicolae Ceauşescu, dictatorul a cărui zi de naştere era sărbătorită cu fast.
Aveau loc întâlniri oficiale, unde „Tovarăşului” i se ridicau osanale şi era felicitat cu lungi fraze rostite în limbă de lemn. Se primeau zeci de cadouri, de la unele scumpe, trimise de şefi de stat, la simple felicitări ale unor cetăţeni din cine ştie ce colţ al ţării. Unele erau trimise de activişti importanţi, printre cele păstrate la Arhivele Naţionale numărându-se şi una scrisă, într-o caligrafie atentă, de Ion Iliescu, cel care, pe atunci, în anii 70, era încă în graţiile dictatorului.
Aproape de lacrimi
Un clip din 24 ianuarie 1973, când lui Ceauşescu i s-a decernat nemeritatul titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti - imagini cuprinse de regizorul Andrei Ujică în filmul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” - surprinde „solemnitatea” aniversărilor fostului şef de stat.
Dincolo de limba de lemn, pentru câteva secunde, dictatorul aniversat, aflat în impostura de a fi recunoscut drept un mare intelectual, apare emotiv atunci când aminteşte de părinţii săi, ţărani din Scorniceşti.
„Nu aş putea, în acest moment, să nu-mi amintesc de părinţii mei”, rosteşte Ceauşescu, la un moment dat. Aici glasul i se sugrumă, tulbure, a plâns. Dictatorul îşi atinge patetic fruntea, dar continuă. „Sunt fiu credincios al poporului
