Revoluţia de la TV nu e despre oameni, despre disperarea lor, despre un context social şi politic, naţional şi internaţional. Revoluţia de la TV pare mai degrabă o refugiere comodă, bolnavă, în emisiuni mediocre, realizate parcă prea des de oameni frustraţi, nervoşi, branşaţi la propriile interese absconse, pregătiţi în orice moment să treacă dincolo de graniţa dintre bunul-simţ şi mitocănie. E despre interogaţia dezordonată, haotică, obraznică. Despre pseudoanalize făcute de cvasisociologi şi „analişti“ de duminică. Unii dintre aceştia foşti securişti. O vreme, cei care ar fi putut sau ar fi trebuit să vorbească, ei bine, au tăcut. Revoluţia din platourile televiziunilor e despre rumegarea voluptuoasă a unei aşa-numite victorii politice în relaţia cu actuala putere.

Ca ziarist, îmi este ruşine să văd şi s-ascult la TV cum un X şi un Y (sau mai mulţi) exploatează protestele zilelor din urmă doar pentru a le transforma în puncte de audienţă.

În calitate de cetăţean, însă, nu mai vreau să constat vreodată că postul public de televiziune abdică, timp de vreo două zile, de la un metabolism al transparenţei şi-al informării corecte care-ar trebui să-i fie firesc, natural, indiferent de condiţii.

Manifestaţiile dintr-o Românie cu o democraţie pe care încă o putem considera recentă au fost, pe alocuri, confiscate de oameni care fac circ, nu care informează, devenind astfel un soi de mostre de regres profesional. Fiindcă aceste proteste, iniţial spontane, surprinzătoare, ulterior parţial „grevate“ politic sînt – chiar dacă, din punctul meu de vedere, greşit puse-n scenă – parte a unui exerciţiu democratic care n-ar trebui să aibă legătură cu rating-ul, cu patronul unei televiziuni, cu revanşa politică. Or, în momentul în care faci din zvîrcolirea unui popor doar expresia perfidă, comercială a unei politici editoriale, ai renunţat la o minimă igienă morală