Am văzut zilele trecute, pe unul dintre Discovery-uri, un documentar despre obedienţa faţă de reguli şi despre resorturile violenţei. Nişte educatori, laolaltă cu psihologi şi medici de specialitate, căutau să explice de ce, de pildă, o persoană e mai degrabă vărsătoare de pumni în capul unui semen decît o alta. Şi au luat-o oamenii la cercetat de la vîrstele cele mai fragede.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpO grădiniţă într-una din zonele mai dubioase din vestul Londrei. Copii feluriţi, blonzi, bruni, roşii, albaştri, galbeni, în fine, cam ca în clipurile alea cu cîntecele din anii ’80 care preamăreau pacea pe pămînt (sau ca în acuarelele duioase din şcoala generală, pe care probabil că unii dintre dumneavoastră le mai păstraţi). Oamenii ăştia mari aduc o trotinetă pe care o lasă în mijlocul copiilor şi se retrag mai apoi fără să spună un cuvînt. În secunda în care îngeraşii (să vă imaginaţi aici odiosul semn al ghilimelelor scărpinate în aer) au rămas singuri cu jucăria respectivă, s-a dezlănţuit iadul. Geamurile au pornit a se cutremura de răcnete, rochiţe, pantalonaşi, tricouaşe cu Mickey Mouse au fost rupte, întinse, descusute. S-au cărat pumni în gură şi s-a smuls păr din capete. Personajele s-au grupat destul de repede în anume categorii. Au ieşit la iveală potenţialii lideri: un băiat şi o fetiţă. Băiatul, mai mic de înălţime, îi căra fetiţei şuturi în fluierele picioarelor. Fetiţa îşi ferea însă bunul cel mai de preţ – faţa rozalie şi codiţele împletite – şi ţinea ferm o mînă în gura băieţelului agitat. Amîndoi trăgeau de trotinetă. Băgătorii de seamă, oportuniştii care aşteptau să vadă cine cîştigă, sensibilii care dădeau a plînge, şmecherii care, în ciuda iureşului, nu scăpau din ochi trotineta – doar-doar i-or da drumul ăştia doi din mînă – s-au grupat şi ei. Să nu mă înţelegeţi greşit, ed