Dacă, în 2007, după referendum flutura steagul lângă preşedinte, azi Daniel Perju îşi mobilizează gaşca în Piaţa Universităţii, supărat că nu mai primeşte indemnizaţia-pomană de aşa-zis revoluţionar.

Miercuri, 25 ianuarie 2012. Suntem în Piaţa Universităţii din nou, dragi cititori, unde vântul bate îngrozitor. Ultraşii au dispărut, nu-i picior de student, până şi curioşii care mai staţionau în zonă, zilele trecute, au dispărut cu desăvârşire. Da, după cum spuneam, e un frig tăios, iar Piaţa Universităţii e populată cu vreo 200 de protestatari, cu chiciură în bărbi şi buzele crăpate de la vânt. Majoritatea revoluţionari, deşi ei zic că nu-i chiar aşa. Că nu au venit să protesteze pentru redobândirea indemnizaţiilor de luptători pentru libertate, ci că sunt preocupaţi de actuala soartă a ţării. Per ansamblu: şomajul, Roşia Montană, scăderea natalităţii, banii pentru cultură, caracterul moral al lui Traian Băsescu etc.

Pentru moment însă, acest ultim aspect, şi mai ales persoana în cauză, trezeşte sentimentele cele mai tăioase printre cei prezenţi. La cafenea, mon cher! Se apropie discursul preşedintelui şi fiecare revoluţionar mai cu dare de mână se retrage către cafeneaua din Pasajul Universităţii, unde se află cel mai apropiat televizor.

Printre aceşti viitori telespectatori îl identificăm şi pe un anume Daniel Perju (53 de ani), revoluţionar asumat, preşedinte al unei fundaţii obscure. Acelaşi om care, imediat după ce Traian Băsescu câştiga referendumul din 2007, şi se întorcea în Piaţa Universităţii să le mulţumească oamenilor, se aşeza lângă preşedinte şi flutura mândru steagul României. Ce vremuri...

O discuţie sinceră

Daniel Perju intră aşadar în cafeneaua de la Universitate şi se aşază chiar în locul de sub plasmă. Este însoţit de două femei şi de încă un revoluţionar, extrem de vorbăreţ. Parlamentează câteva mi