Mai bine plâng acum şi când o să plec n-o să mai plâng.
Aştept taxiul ca să mă ducă la gară. Am tren spre Bucureşti peste o oră. Valiza e la uşă. Mă mişc prin sufragerie. Ce minunat ar fi ca tanti Nuţi să sune la interfon, să urce atentă la etaj, să-i deschid uşa şi s-o îmbrăţişez de rămas-bun. Ca în filmele ruseşti. În ultimele trei zile a venit întotdeauna la 7.45. Acum e trecut de 8. Poate că a ajuns-o oboseala. Cum o fi somnul la 90 de ani?
Vreau să-mi iau o carte din bibliotecă, s-o citesc pe tren. Trag vitrina şi geamurile încep să zdrăngăne. Ca la cutremurul din '77, când tata răcnea ţinându-se de pereţi, „murim, fraţilor, murim!". N-au murit atunci. Au murit pe rând. Caut din ochi o carte, dar toate sunt ferecate între coperţi. Sunt cărţile pe care le-a cumpărat mama, în 30 de ani. Mama mi-a zis odată: „Să ai grijă de cărţile mele! Să nu le vinzi, să nu le pierzi!" Ce dracu' să citesc până la Bucureşti? Un ziar: despre protestele din Piaţa Universităţii, despre Băsescu, despre jandarmi? Asta e viaţa?
Văd albumul de familie aruncat în fundul bibliotecii. Nu pot să-l ating. Dacă l-aş atinge, aş începe să plâng. Şi nu e momentul să plâng. Ciulesc urechile, poate va suna interfonul. Mă depărtez de bibliotecă. Mai trebuie să fac ceva, înainte de plecare, dar nu ştiu ce să fac: apa e închisă, centrala, aragazul, lumina, toate sunt închise. Orice lucru pe care îl văd în jurul meu îmi aminteşte de viaţa şi de moartea lor. Mă mişc într-un apartament cu trei camere aşezate ca nişte compartimente de tren, trei camere de suferinţe şi dureri, trei camere pentru trei muribunzi desfiguraţi de cancer, de-a lungul unui singur deceniu. Ştiu, mai bine plâng acum şi când o să plec n-o să mai plâng!
Intru în ultima cameră. E cea mai rece. Miroase a formol. Numai tanti Nuţi a avut curajul să asiste la îmbălsămare. Apoi, a doua zi, când robotea coliva,
