Undeva la marginea Bucurestiului. Mormaiam de vreo doua ore in masina blocat intr-o coloana. Vedeam apocalipsa alba de afara prin parbrizul incetosat de ger. Matiz-ul din fata incerca sa urce o mica panta insa derapa si tinea restul masinilor in loc. Clatinandu-se prin rafelele de vant, o silueta de femeie iesie in viscol la impins. Masina se intepenise, femeia privea disperata in jur dupa ajutor. Mi s-a facut rusine ca n-am reactionat din prima, ca n-am avut gestul spontan de a tasni de pe scaun.
Oprit motorul, pus avariile, iesit in urgie, fata biciuta de gheata, clampanit din falci de frig. Un singur sofer ni s-a alaturat, ceilalti priveau din limuzine, probabil faceau pariuri, altii cu masini de teren ne depaseau intrand pe contrasens pentru a se impotmoli ceva mai incolo prin nameti. Dintr-un soi de exasperare inconstienta l-am oprit pe unul care ne depasea istet barandu-i calea. A coborat nervos un fel de cimpanzeu isteric. I-am explicat ca rabdam ca prostii de cateva ore si ca ne sfideaza.
Nu doriti, cred, sa aflati ce a urmat, ce pedepse cumplite i-am aplicat (in gand, desigur), viteza cu care am capitulat cuminte in fata nesimtirii cosmice. Am incercat schema cu aruncatul de priviri disperate in jur dar n-am impresionat pe nimeni. Din spatele parbrizului, soferii asteptau cu interes deznodamantul.
Lipsa de solidaritate, egoismul feroce, seninatatea celor care asistau pasivi la zbaterile noastre ridicole m-au socat. Coloana de masini se intindea ca un sarpe rosu, inghetat. Dupa cateva opinteli zadarnice, ne-am intors in masini. Crivatul urla, la radio se auzeau analistii racnind ca de obicei. Vorbise presedintele.
Indemnase, intre altele, la solidaritate ca singura solutie in vremuri de criza economica grea si spunea ca nu exista salvari individuale (despre discurs, putin mai tarziu, cand se mai decanteaza impre
