Pe vremea copilăriei mele, sîmbetele aveau oarece tradiţie. Nu doar pentru că după-amiezele lor reprezentau începutul de weekend, ci pentru că la noi veneau, în fiecare sîmbătă, anumiţi musafiri.

„La noi“ însemna la părinţii mei, de fapt: erau nişte prieteni de-ai lor care veneau sîmbătă de sîmbătă. Apartamentul în care stăteam pe atunci era departe, pe Şoseaua Giurgiului, într-o zonă în care casele vechi, ale mahalelor de altădată rămase nedemolate, se îmbinau cu noile blocuri ceauşiste.

Noi aveam două camere, comandate, undeva la etajul 5. Una era plină de cărţi şi una – de jucării. Spaţiul era mic şi obiectele – multe, mai ales că la noi aproape nimic nu se arunca. Şi totuşi, în casa noastră era ordine şi era curat. Lucrurile erau mereu şterse de praf şi aşezate la locurile lor, care nu erau nicicînd întîmplătoare. Căci casa din Giurgiului şi viaţa noastră din ea funcţionau ca o mitologie. O mitologie multiplă, cu diverse categorii de personaje. Pot spune doar atît: jucăriile mele, foarte multe pentru vremurile de atunci, se numeau „Bandă“; iar noi, membrii familiei, aveam şi identităţi de... împrumut, pornind de la personaje din benzi desenate sau desene animate, precum Hercule (din Pif), Lupul din Cei trei purceluşi şi diverşi motani (simplificînd...).

DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuO asemenea existenţă poate părea cel puţin fantastică. Dar nu era decît o joacă, mai avansată, pe care părinţii găsiseră de cuviinţă s-o inventeze pentru mine, copilul lor, într-o epocă în care realitatea nu era prea plăcută.

În contextul ăsta se plasau şi vizitele, de sîmbăta, ale prietenilor noştri, vreo trei-patru cupluri aproximativ de vîrsta părinţilor mei, dintre care doar unul avea copii. Cînd veneau prietenii noştri în vizită, ştiam, din start, o regulă de aur pe vremea ceauşistă,