Se petrece sub ochii noştri, sub ochii inimilor noastre, mai precis, cea mai frumoasă poveste a ultimelor douăzeci şi două de ierni. O poveste cu oameni nu doar reali, ci adevăraţi, aşa cum nu prea mai credeam să existe pe aceste meleaguri, unde criminalii de profesie, îndeosebi cei de profesie politică, au fost învăţaţi încă de mici că victimele, deşi avertizate asupra crimei ce se pune la cale, nu vor riposta altfel decât mioritic, adică printr-o nuntă. Nunta a început, dar nu aşa cum se aşteptau ei.
S-a întâmplat ca tocmai în această perioadă să plec într-o călătorie peste hotare, lăsând acasă o Românie tăcută, aproape moartă, pentru a găsi la întoarcere o ţară mai vie ca oricând, nu doar trezită din muţenie şi resemnare, ci stând în picioare, cu şira spinării dreaptă, vorbindu-i lumii cu voce clară, puternică, despre nevoia ei de onoare şi demnitate. Pe acestea două au încercat să le mărunţească sub picioare cei împotriva cărora s-a pornit nunta.
Foamea e dureroasă nu atât din pricina junghiurilor pe care le simţi în burtă, cât din cauza chinului la care ţi-este supus sufletul, atunci când te trezeşti, spre mijlocul sau chiar spre capătul vieţii, şi vezi că trebuie să stai în genunchi, ca să poţi aduna firimiturile căzute de la masa celor care ţi-au furat pâinea.
Tot aşa şi atunci când nu-ţi ajung banii de căldură! Mai greu decât frigul din casa ta e de suportat frigul din sufletul lor sau din ceea ce le ţine loc de suflet. Poţi accepta faptul că eşti bolnav, dar nu poţi accepta gândul că ei se folosesc de boala ta pentru a te trata ca pe o cârpă! Dacă-i p-aşa, ce-ar fi să le dai satisfacţie şi să începi să ştergi cu dumnealor pe jos?
Socotitorii lor spun că suntem 22 de milioane, în vreme ce în povestea de care vorbesc intră zi de zi doar câteva mii. Să le amintim că fiecare dintre noi e România? De-ar fi numai unul, şi ar fi toată Rom
