De când s-a instaurat austeritatea, şi-au făcut loc pe plaiurile noastre şi consecinţele ei - dramatice pentru majoritatea populaţiei. Unul dintre motive a fost lipsa dialogului între autorii locali ai acestei stăpâne nemiloase, impusă de criză, şi… supuşi. E limpede, aşadar, că în România există două realităţi: una adevărată, pe care nimeni nu ar putea să o conteste, cea a maselor populare cărora le-a ajuns cuţitul la os, şi una falsă, absurdă - a Puterii, care se relaxează în turnul ei de fildeş, într-o nepăsare ofensatoare la adresa celor mulţi. Cert este că s-a văzut: timp de două săptămâni, protestatarii au fost, sunt "condamnaţi" la monolog. Nimeni nu poate demola această observaţie pe care până şi un copil o poate formula.

Să fie atât de conservatoare Puterea în privinţa însuşirii şi păstrării înţelesului unui vechi proverb românesc, "Tăcerea e ca mierea"? Nicidecum! Literalmente, a sfidat şi sfidează "explozia mămăligii". E adevărat, de la înălţimea celor mai sofisticate şi rafinate sortimente de pâine, nu se vede prea departe. Dar de auzit se aude…

Ei bine, la Universitate şi în oraşele ţării, s-a strigat, în cor, pe toate vocile, şi pe toate coardele muzicale ale suferinţei că oamenii nu mai au bani nici măcar pentru un piramidon, darămite pentru facturi şi mâncare…

S-a strigat: "Respect", "Demnitate" şi "Demisie". Iar toate strigările s-au unit în metafora neputinţei unui monolog. De unde concluzia că nici în disperare nu mai poţi fi auzit, chiar dacă o afişezi, în mod public, democratic, pe "fruntea" străzilor şi a pieţelor ţării.

În condiţii normale, democraţia nu înseamnă numai răspunsul populaţiei la urne. Anormalitatea vine, întotdeauna, din suficienţa îmbuibaţilor Puterii, în viziunea cărora înţelesul cuvântului democraţie poate fi confiscat şi adaptat, fie în funcţie de împrejurări, fie pe vecie. Evident, mizându-se pe fal