La Institutul Lumii Arabe de la Paris a fost inaugurată o expoziţie de artă modernă dedicată Tunisiei la un an după valul de revolte şi revoluţii care a pornit din această ţară. După revoluţia politică din Magreb şi Orientul Apropiat se poate vorbi oare acum şi de o revoluţie artistică? Iată o întrebare pe care şi-o pun experţi în artăşi observatori ai fenomenului artistic în Franţa.

Matei Vişniec:

Revoluţiile nu creează în mod automat şi emulaţie artistică, istoricii constată acest lucru încă de multă vreme. Revoluţia franceză, de exemplu, deşi a zguduit din temelii societatea franceză, sau mai bine zis i-a pus temelii noi, nu a provocat o înnoire radicală în domeniul literaturii sau al artelor plastice. S-ar putea spune chiar că perioada academismului în pictura a coincis în Franţa cu anii Revoluţiei. De notat totuşi că acest enorm cutremur social care a fost Revoluţia franceză din 1789 s-a produs la sfârşitul unui secol numit “al luminilor”. Ea a fost deci pregătită de un secol de reflecţie şi de eliberare treptată a gândirii.

Revenind însă la revoluţiile din lumea arabă, s-ar părea totuşi că anumite bariere şi inhibiţii au fost sparte în această zonă a globului. După mulţi şi foarte mulţi ani... Pentru că, după decolonizare, mai ales după al doilea Război mondial, viaţa artistică în lumea arabă a fost marcată de o dublă cenzură: cea ţinând de tradiţia islamică şi cea ţinând de dictatura politică. Pentru poeţii, dramaturgii, romancierii, regizorii de teatru şi de film din Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Libia, Siria sau Liban, singura cale de salvare a fost multă vreme exilul. Uneori, intelectualilor arabi li s-a şi reproşat acest lucru, că au preferat fie să plece, fie să tacă, fie să se supună rigorilor impuse de diferitele forme de cenzură, şi că nu s-au angajat într-o rezistenţă culturală activă în interiorul ţărilor lor pentru a modifi