Irakul avea jucători cu picioare rupte pentru că ratau un penalti, închişi zile întregi fără a fi lăsaţi să doarmă, loviţi sistematic pentru că au pierdut un meci, ameninţaţi în legătură cu familiile lor, loviţi la cap, asfixiaţi...toate acestea din cauza fiului cel mare al lui Sadam Hussein, Udai.
Udai credea că dacă au jucat slab era obligatoriu să fie pedepsiţi, iar uneori aceste corecţii veneau chiar din mâna fiului dictatorului, care se trezea în toiul nopţii şi le aplica pedepsele chiar în biroul său...
Pentru fostul lider irakian Sadam Hussein sportul nu a fost niciodată o armă politică de importanţă majoră.
Însă, dacă pentru Sadam era o chestie neimportantă, pentru fiul acestuia, Udai, responsabilul sportului şi preşedintele Comitetului Olimpic Irakian, era o chestiune de viaţă şi de moarte.
Timp de decenii, sportivii din Irak au suferit din cauza brutalităţii şi sadismului lui Udai.
Udai Hussein
O înfrângere era pedepsită cu lovituri de picior în gleznă, răni infectate cu nisip şi sânge de la alte victime, închideri în cuşti pentru jucători de baschet sau volei... Clădirea Comitetului Olimpic avea săli de tortură pentru toţi sportivii, cu fiul lui Sadam de multe ori martor sau chiar călău...
În 2003, Abbas Rahim Zair, stea a fotbalului din Irak în epoca ororii, a denunţat suferinţele fotbaliştilor din cauza nebuniei lui Udai.
Să ratezi o ocazie, un penalti sau să nu joci aşa cum voia şeful putea să-l lase pe un fotbalist fără picioare, după ce acestea îi erau amputate, spunea Abbas Rahim Zair.
Să joci fotbal devenise un chin, nu o plăcere. Dacă lipseai de la un antrenament pentru că aveai copilul bolnav sau grave probleme de familie, automat erai pedepsit: ori erai trimis în celulă, ori bătut.
Internaţionalii irakieni trăiau într-un stat militar şi suportau cu stoicism discuţiile motivatoare
