Ştiţi deja, marea majoritate a locuinţelor construite sub regimul comunist în oraşele patriei (dar nu numai, blocurile apăruseră şi în sate) erau aşa-zisele locuinţe tipizate, adică un număr restrîns de proiecte multiplicate în toate cartierele şi oraşele. Ideea în sine nu e comunistă, ea a apărut odată cu industrializarea – găseşti, de exemplu, în Vatra Luminoasă, ansambluri rezidenţiale construite după acest concept, evident la dimensiuni reduse.
Comunismul a dus la extrem acest concept, ceea ce l-a făcut monstruos nu a fost tipizarea în sine, ci colectivizarea locuirii. Actul locuirii este în principiu unul individualist, aş zice aproprierea unui loc, o delimitare a spaţiului privat (nu doar în sens de proprietate, ci mai ales de personal); locuinţa tradiţională este un mod de exprimare a individualităţii ocupantului. Or, în blocul comunist elementul de intimitate este redus la minim. În numele economiei de materiale, pereţii şi uşile erau atît de subţiri încît transmiteau în imobil cele mai intime ecouri ale vieţii familiale, eventual amplificate prin ţevile de termoficare. Bucătăria este redusă la un spaţiu infim, căci ideea era că omul socialist nu trebuie să-şi risipească energia productivă în activităţi culinare, pentru asta fuseseră create unităţi alimentare cu autoservire (prima a fost „Gospodina“ din ansamblul Piaţa Palatului, la intersecţia cu Ştirbei Vodă, inaugurată în 1960 şi care a purtat iniţial titulatura „bucătărie de bloc“). Blocurile au fost dotate cu uscătorii comune pentru rufe, aproape niciodată utilizate ca atare (de obicei, transformate în spaţiu de depozitare), spălatul rufelor în familie fiind un comandament mult prea înrădăcinat în cultura familială autohtonă.
Însăşi Legea fondului locativ era adaptată ideii că locuinţa este exclusiv un loc de dormit, căci normele de repartizare (cel mult 10 metri pătraţi pentru o persoană)
