10 ianuarie, într-un supermarket de cartier: el şi ea la cumpărăturile de seară. El, fost şef la legume şi fructe, îmbogăţit pe aripile tranziţiei noastre, trecut bine de 50 de ani, venit la oraş, fără nevastă şi copii, uitaţi tot pe coclaurile tranziţiei, pe undeva pe la Focşani sau Copşa Mică, cu chelie şi burtă, cu pantofi lucioşi şi ascuţiţi tip supozitor, costum potrivit de lucios, dar eticheta „Armani“, ascunsă bine la vedere, atrage atenţia asupra preţului, cu ghiul şi dinţi aurii, mărci inerente şi ireconciliabile ale noii stări sociale. Ea, tinerică, de vreo 26-27 de ani, blondă, platinată, frumos colorată, cu unghii cît ţeapa din piaţa mare, pe cizme cu două rînduri de tocuri, mai mari chiar şi decît lungimea a ceea ce se vrea rochie, cu tencuială pe obraji cît să zugrăveşti o casă, gonită de sărăcia din Moldova, aciuită în anonimatul oraşului şi-n braţele şefului de aprozar care i-a promis o viaţă mai bună. El i-a cumpărat haine, oja de pe unghii şi vopseaua din păr; ea i-a susurat în ureche că-i încă frumos şi viril, chiar dacă burta îi ajunge la genunchi şi unghia mare de la degetul mic îi iese prin mănuşă, o mănuşă din piele, ce-i drept. Şi i-a mai spus că banii sînt totul… Chiar şi bun-simţ. Aşa că în magazin se poartă fiecare cum ştie, el – ca şef de aprozar, ea – ca pe uliţa mare: el întoarce pîinea pe toate părţile, cu degetele, o trînteşte la loc, pipăie o alta, dar n-are de gînd s-o pună în coş, îşi face loc cu mîinile şi picioarele, mîrîie nesatisfăcut cînd mulţimea nu se dă în lături, împinge, jigneşte, strigă; ea se amestecă prin tava de croissants, îşi înfige unghiile, strîmbă din nas şi exclamă astfel încît să fie auzită de toată lumea: „nu-mi place, iubi, că nu e ca la Paris“. Şi le lasă baltă, jumătate jumulite. La casă se împing, n-au răbdare, vor să fie primii, chiar dacă sînt ultimii, bat tacticos din picioare, se uită chiorîş la bu