- Editorial - nr. 938 / 26 Ianuarie, 2012 Aproape trei ani de zile, de la data semnarii armistitiului URSS, cu Romania (23 august 1944) si cu Ungaria (11 noiembrie 1944), pana in februarie 1947, cand s-a incheiat Conferinta de pace de la Paris, soarta nord-estului Transilvaniei, rapita prin Diktatul de la Viena (30 august 1940), a fost incerta sau cel putin asa lasau mai marii clipei sa se inteleaga. Adica, cand la unguri, cand la romani, pe planul imaginatiei, desi liniile directoare erau trase, destinatia fiind patriamama, Romania. Jocul acesta de-a soarecele si pisica a produs mult rau, atat Ungariei, cat si Romaniei, iscand intre ele o competitie a raului, care a facut sa se puna in miscare si sa se consume energii diabolice, sa se tulbure ape si sa se nasca ostilitati si sperante desarte. Ceea ce s-a putut insa observa este ca Rusia Sovietica nu mai era atat de ferma in optiunile sale spre Ungaria. Ea juca deja rolul dublu, fara insa a se deconspira, obisnuita sa semnalizeze intr-o directie si sa o ia in alta directie. Adica, prin ceea ce intreprindeau la suprafata, in vazul lumii, dadeau impresia ca lucreaza pentru consolidarea pozitiei Ungariei in acest teritoriu, si asta si faceau de fapt. Pe de alta parte, insa, influentati de mersul tratativelor de pace, in subsidiar, imbratisau si ei decizia de realocare a acestei parti de tara Romaniei. Adica, sperante si pentru unii, si pentru altii, de unde actiuni ale unora contra celorlalti. De fapt, o incaierare a intereselor celor doua tari in acest teritoriu, de o maniera incat sa nu-i cada bine nici celei care il va adjudeca in ultima instanta. Transilvania parea la acea vreme o comoara atarnata in cui si scoasa la licitatie cu sanse de castig pentru cel dorit. Mai pe inteles, un fel de licitatie manipulata. Acum, soarta Diktatului de la Viena trecuse in mainile rusilor. Daca Hitler a dispus, in 30 august 1940, a