Stimate lucrătoare şi numai puţin stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate,

ţin să vă informez că, în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2012, am comis o faptă (poate de cultură, ceea ce nu-i o scuză) pentru care altădată, înainte de ’89, conform gîndirii mele de atunci,

m-aş fi condamnat singur la dispreţ (cel puţin): am renunţat să fac politică la zi – era şi noapte... – pentru a mă concentra asupra unui film artistic, de ficţiune.

Timp de două ore, m-am abstras din violenţele desfăşurate în centrul Bucureştilor ca să mă implic în filmul Morgen difuzat pe HBO, exact la orele 20, cînd ciocnirile începuseră să dea în clocot.

Fireşte că nu am butonat inocent – nu prea cunosc asemenea clipe în viaţa mea; de altfel, mi-am spus imediat că dacă filmul nu e bun, dacă nu mă captează de la început – instinctul de cinefil lucra şi el... – mă voi întoarce la Spitalul Colţea, în Piaţa Sfîntul Gheorghe (unde se pornise ciomăgeala), pe locurile acelea de care se legaseră şi primii kilometri ai adolescenţei mele „decise şi confuze“, conform adjectivării sebastianiste: „tinereţea mea decisă şi confuză“, inadmisibil de obsedante.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniDe la primele imagini şi replici – filmate cu acea lentoare care-ţi dă speranţa, la bunii regizori, că vei auzi în curînd ceva important – am fost, cum se spune, corupt de concizia subiectului: un turc bătrîn în suferinţa şi sărăcia lui, ajuns pe jos din Bulgaria la frontiera dintre România şi Ungaria, se întîlneşte pe la Salonta – unde făcusem armata, călare – cu un român solid, masiv, bodyguard la un market şi îi explică pe turceşte, într-o frază care va ţine tot timpul, că trebuie să ajungă la fiul său, în Germania. Nu ştiu cîtă încredere aveţi în filmele bune de rezumat