Mult-aşteptaul discurs al preşedintelui a venit şi a trecut, reuşind, cred, performanţa de a dezamăgi sau dezinteresa un număra maxim de oameni. Cea mai bună definiţie scurtă a lui mi se pare cea a lui Emil Hurezeanu (citez aproximativ din memorie): “Este discursul unui politician de nivel doi care candidează duminica următoare la alegerile parlamentare.”

Să pornim de la modul în care însuşi preşedintele şi-a anunţat cu o zi înainte discursul: “cele ce voi clarifica, în intervenţia mea de mîine, cu românii”. Indiferent cum l-am lua, acest anunţ, ca şi tot restul discursului, denotă convingerea preşedintelui că între el şi popor există o legătură mistică de nezdruncinat, pe care doar un accident o poate obscuriza parţial. Din acest punct de vedere, lucrurile sînt într-adevăr foarte grave: la acest nivel de auto-halucinaţie, posibilităţile de revenire sînt practic nule.

Iar motivul acelui mic accident care a putut provoca protestele este, evident, comunicarea mai slabă. Lăsînd la o parte faptul că un om căruia i se reduce salariul de la 700 de lei la 500 ştie exact ce s-a întîmplat şi nu prea mai ai ce să-i comunici în plus, aş spune doar că această formă de condescendenţă şi aroganţă supremă descalifică orice posibil discernămînt popular.

Însă întregul discurs, de altfel, a fost violent anti-democratic, transmiţînd prin fiecare frază convingerea preşedintelui că el se află în posesia unei soluţii magice pe care doar el o poate înţelege. De aici tonul de superioritate aproape veselă şi de aici postura inedită şi şocantă a unui Băsescu savant, care priveşte superior şi uşor amuzat capacitatea inteelctuală scăzută a celorlalţi.

Aşa cum spuneam şi în postarea de acum cîteva zile, preşedintele este complet izolat în halucinaţia lui maniacală şi este pierdut pentru orice formă de dialog, colaborare sau negociere. Cum el însuşi a spus-o, atît de semn