Privesc în urmă. Eram copil în anii ’50. Familia mea locuia la comun într-o mansardă compusă de-a lungul unui culoar lung şi foarte rece: două camere de servitori, o debara, un closet, o baie fără closet, o bucătărie şi un palier de scară cu cămară (sic!). Întreg ansamblul era dotat cu o singură sobă cu lemne, în camera mare. Eu aveam odaia mea personală în debaraua cu un perete de faianţă cu chiuvetă de fontă a cărei destinaţie mi-a rămas misterioasă pînă astăzi. În şase metri pătraţi, ai mei reuşiseră să construiască – din brad ars cu lampa de gaz – un pat, două rafturi de bibliotecă suspendate pe lanţuri de cîine, un dulap fără spate – în care era mascată şi chiuveta mai sus pomenită – başca un cufăr vechi de călătorie plin cu diverse, care îmi servea de masă de lucru. Eram fericită şi am avut mai tîrziu o mulţime de prietene şi colege care mă vizitau, pentru ocazia unică de a face împreună plajă pe acoperiş. Fereastra debaralei avea un pervaz de tablă foarte lat, de pe care ajungeam dintr-un singur pas pe panta foarte lină a acoperişului. Doar că cei 6 metri pătraţi ai odăii mele adunaţi cu cei 25 ai camerei mari făceau 31, într-o perioadă în care fiecare cetăţean avea dreptul la 8 metri locuibili. Noi eram trei, 3 x 8 = 24, aveam un surplus burghez deşănţat de şapte metri pătraţi, din cauza cărora ne aşteptam să fim mutaţi, aşa încît ai mei ţineau sub pat o valiză pregătită cu strictul necesar. Locuinţa aceea, aşa cum era, răspundea tuturor nevoilor unei familii, mai puţin în ce privea temperatura: vara ne apăram de caniculă tapetînd geamurile cu hîrtie albastră şi totuşi eu nu puteam dormi noaptea decît direct în cada de baie, iar iarna trebuia să ne strîngeam cu toţii în patul din camera mare. Nu ştiam pe atunci că în anii ’80 voi rezolva problema încălzirii cu gaze la sobe – dar fără gaze – exact în acelaşi fel: aşezam o cratiţă cu gura în jos peste arză