Acum vreo douăzeci de ani, Alina şi cu mine am stat pentru prima oară într-un apartament rural de tip tradiţional – şi, totodată, prima locuinţă închiriată din viaţa noastră conjugală. Asta se întîmpla în toamna anului 1994, cînd ne-am instalat în Timişoara, cu gîndul să ne facem un rost în oraş. Abia absolviserăm Facultatea de Litere, eram proaspăt căsătoriţi, obţinuserăm două posturi de profesori suplinitori şi tot ce ne mai lipsea era o locuinţă. Iar cum salariile de profesor erau teribil de mici (aproximativ şaptezeci şi cinci de dolari pe atunci), am căutat o chirie cît mai ieftină. Decentă, dar ieftină. Aşa am descoperit ceea ce numeam mai sus apartamentul rural tradiţional.

Apartamentul rural de tip tradiţional (fiindcă între timp a apărut şi un tip de apartament rural modern) e astăzi pe cale de dispariţie, odată cu cei care au dat viaţă acestei viziuni asupra locuirii: ţăranii transplantaţi brusc la oraş în anii industrializării forţate din comunism. Cum acea generaţie se stinge, viziunea lor specifică de design interior piere odată cu ei. Nu o regret prea mult, dar uneori îi redescopăr urmele cu amuzament şi cu un pic de emoţie, aşa cum păţim în faţa oricărui kitsch care a acumulat istorie – şi mai ales istorie personală.

Apartamentul rural este o locuinţă la bloc, de obicei într-un oraş, mobilată şi decorată conform viziunii ţăranului care, odată ajuns aici, simte că trebuie să locuiască în conformitate cu noul (şi neclarul) său statut, fără să ştie foarte clar cum să o facă. Astfel, apartamentul devine un fel de casă de ţară mai înghesuită, încărcată cu un amestec de obiecte familiare şi obiecte „urbane“, selectate conform viziunii proprii. Dar, cum locatarii unor astfel de apartamente provin dintr-o cultură rurală cu repere comune, şi noile lor locuinţe urbane au ajuns să semene între ele, creînd stilul specific de care vorbeam.

...În