În urmă cu aproape treizeci de ani, când Zoe Dumitrescu-Buşulenga mi-a făcut cunoştinţă cu Valeriu Anania, cel dintâi gest al acestuia care m-a cucerit a fost strângerea bărbătească de mână.

Mişcare de cavaler înzăuat, iute însoţită de încruntarea evaluativă a privirilor străpungătoare şi, apoi, de un zâmbet sigur, înţelegător şi darnic. Exact cu acelaşi zâmbet, deopotrivă patern şi fratern, de năpraznică tandreţe, avea să ne întâmpine ÎPS Bartolomeu Anania în vara lui 2007, când, împreună cu Tania, i-am fost oaspeţi o săptămână la Mănăstirea Nicula, al cărei stareţ era pe atunci părintele Dumitru Cobzaru. Zile de neuitat, pe de o parte graţie rafinatelor suite de alchimie gastro-senzorială, dar mai ales pentru lungile seri de taclale literare, când fiinţa prelatului se însufleţea captivant, uneori nostalgic şi ghiduş, alteori clipind parşiv la amintirile picante. E teribil ce tare, ce năvalnic, aş zice: dumnezeieşte pulsa inima Scriitorului în făptura omului Bisericii.

Am povestit circumstanţele primei întâlniri în prefaţa celei de-a cincea ediţii din Rotonda plopilor aprinşi, apărută la editura Limes în 2005. Dacă le-am reluat acum, am făcut-o pentru a rezuma încă o dată fiinţa acestui luptător de forţă, un adevărat „haiduc al religiei”, cum ţin minte că i-am spus atunci doamnei Buşulenga. Ba chiar am avut tupeul să-i spun că l-aş vedea foarte bine jucând rolul axial din Tulburarea apelor de Blaga, alături de o Nonă aprinsă la fel (deşi alt-fel!) ca plopii din evocările domniei sale. Rar se întâlneşte un aşa amestec fermecător (şi, pentru multă lume, copleşitor) de energie şi smerenie, de evlavie şi răzvrătire, atâta clocot fizic şi patos metafizic, foarte bine strunite, însă, în chingile diplomaţiei ecleziale. Multiplă înzestrare, în egală măsură binecuvântare şi neşansă.

Să mă explic.

În cuprinsul vieţii literare, poste