● The Flaming Lips With Yoko Ono/Plastic Ono Band, Lovely Sorts of Death Records, 2011.

Dacă ignorăm durata şi structura de EP (4 piese totalizînd 20 de minute), sînt o mulţime de asemănări între acest material şi recent recenzatul/controversatul Lulu, colaborarea dintre Lou Reed şi Metallica (revin cu a-l recomanda drept un album care creşte în timp). The Flaming Lips nu-s chiar Metallica, dar nici departe – rockeri americani marcaţi de unele tragedii şi de căutări spirituale în direcţii greşite, vînduţi drept trupe underground şi indie de către corporaţiile care le ţin spatele şi care au inventat termenii ăştia, mereu indecişi cu privire la direcţia în care ar trebui să le apuce carierele, dar pînă la urmă băieţi descurcăreţi. Yoko Ono nu e chiar Lou Reed, e chiar mai în vîrstă decît el. Nu îmi amintesc cînd am văzut ultima dată un om de vîrsta ei dansînd. E posibil să nu fi văzut niciodată, are cu 15 ani mai mult decît Ozzy. Ştiu că am mai folosit repere din astea, dar în astfel de cazuri mi se par deosebit de elocvente. Yoko s-a învîrtit în aceleaşi cercuri ca şi Lou (şi, prin urmare, Andy Warhol), a performance art-ului newyorkez convertit în pop art cînd au început să curgă banii, apoi în experiment incomprehensibil cînd au încetat să mai curgă. Din anumite considerente, cariera lor a determinat-o mai degrabă pe a lui Lady Gaga, decît pe ale celor de la The Flaming Lips, respectiv Metallica. De aici şi senzaţia de „contra naturii“ pe care o dau aceste colaborări. Dacă în celălalt caz aveam ceva cu Metallica, aici Yoko Ono mi-era cea antipatică, însă în cazul ei nu-mi pot explica de ce. La o analiză rece, cred că de vină sînt mass-media şi fanii Beatles – ei mi-au inoculat sentimentul, au blamat-o şi demonizat-o pentru cursul ultimei părţi a vieţii lui Lennon. Cred că liderul trupei HIM e cel care zicea că e normal ca rockerii care se însoară să scoat