Despre apariţia răului în fotbal şi perpetuarea acestuia atunci cînd scapă nepedepsit.
Poate fi rejucat, pe motive de injustiţie, un meci de fotbal? Nu, dar ar merita. Uneori, o oră şi jumătate de fotbal ţinteşte cu precizie în inima bunului simţ şi calcă în picioare ultima urmă de adevăr. Nu e vorba de meciurile pierdute după ce “noi am ratat ca la balamuc”, iar ei ” au scăpat o dată şi ne-au bătut”. Asta se întîmplă des şi e parte a ordinii decente în fotbal. Altfel spus, şi în fotbal, realismul bate poezia. Există însă meciuri de-a dreptul revoltătoare, care ies din orice tipar şi îi pedepsesc pînă la epuizare pe nevinovaţi. Nu e clar care e mesajul şi la ce e bună o asemenea lecţie. Poate pentru mai buna aşezare a pesimismului în viaţă.
Am văzut de curînd o asemenea inversiune vicioasă. Pe afiş scria Manchester City-Tottenham Hotspur. În teren, s-a dezlănţuit o farsă cinică. Prima repriză nu a luat parte la scenariu. Însă în ultima jumătate au urmat faptele. 2-0 pentru City, apoi 2-2. Nimic de obiectat, cu excepţia unui gol paranormal venit din şutul lui Bale. Au urmat un cot în gură aplicat violent stoperului lui Tottenham. Arbitrul n-a văzut. Apoi, o călcătură cu crampoane şi acceleraţie aplicată de Balotelli pe capul unui mijlocaş de la londonezi. Arbitrul n-a văzut şi Manchester City a jucat mai departe în 11 şi cu arbitrul 12 un meci pe care trebuia să îl termine în 9 şi fără arbitru, 8. Dar farsa nu s-a încheiat. Tottenham scapă pe o contră şi ratează milimetric victoria. N-a fost de ajuns. În ultimele secunde ale minutului 90 plus 5, City primeşte, corect, un penalty. Arbitrul a văzut. Cine execută şi înscrie? Balotelli, cartonaşul roşu menţinut în teren. Apoi, arbitrul fluieră şi pleacă acasă. Ce a rămas în urma lui?
La nivel penal, acest Balotelli care e în mod vădit incapabil să îşi controleze accesele de violenţă. Simpaticul purtăto