I se reproşează Pieţei (în cazul de faţă, manifestanţii din Bucureşti şi alte locuri ale ţării) lipsa de coerenţă: nu are agendă, nu-şi formulează limpede obiectivele, nu acţionează coordonat şi întotdeauna paşnic etc. Adevărat, dar nu surprinzător. De foarte puţine ori coerenţa este calitatea manifestaţiilor de stradă. Rareori lipsesc violenţele din asemenea împrejurări. Eclectismul mesajelor aduse în stradă nu produce armonie, ci, deseori, cacofonie. Piaţa este imprevizibilă, uşor de infiltrat, lesne de provocat şi la îndemână de criticat.

Ce putem spune despre Palat (în cazul de faţă, de la Preşedinţie la Guvern)? S-a dovedit ea mai coerentă decât Piaţa? A fost vocea ei mai armonioasă decât vocea Pieţei? Nu prea. Şi dacă Pieţei nu-i poţi impune să fie coerentă, Palatul trebuie să fie astfel, altfel se trezeşte în crize pe care nu le mai poate administra. E cuprins de panică — deşi tinde să bagatelizeze situaţia – şi se trezeşte recurgând la forţă. Uneori la forţa declaraţiilor stupide, alteori la forţă fizică, deseori – la amândouă.

Sunt şi nu sunt surprins de vocea unui manifestant violent, care prin ce strigă şi ce vrea să spargă – de la vitrină la cap de jandarm – mă face să nu înţeleg ce are în comun cu mesajul unui protest eficient şi paşnic. Ştiu, însă, că rareori manifestaţii de felul celor ce au loc în România pot să semene, ca două picături de apă, cu demonstraţiile de virtuozitate oferite de primadone ale vreunei Şcoli de Dans şi Bune Maniere.

Nu surprins, ci uluit rămân văzând pârghii ale Palatului – de la la persoane la instituţii – acţionând mai incoerent decât elemente ale Pieţei. Se pleacă de la inadecvare, se ajunge la aroganţă şi se sfârşeşte în declaraţii aberante.

Criza, în general, a fost comentată de un purtător de cuvânt al Palatului cu citate din Soeren Kierkegaard. Lucru ştiut, imensa majoritate a parlamentarilor