Se ştie despre mine că sînt un fel de disident în acest stat pe care îl găsesc, cum spunea un profesor de la Oxford într-o conferinţă despre terorism de acum cîteva luni, tot mai terorist cu proprii lui cetăţeni, întrucît a fost administrat cu efecte dureroase, atît pentru persoanele fizice, cît şi pentru cele juridice care îl populează. Acest Stat şi cei care l-au administrat pînă în prezent, dar mai ales cei din prezent, nu mă reprezintă pentru că, printre altele, încep să cred că filozofia din spatele conduitei lor e că trebuie să mor eu ca ei să mai facă un milion. Spre exemplu: ca avocat trebuie să plătesc din ce produc 16% impozit pe profit, 24% TVA, 10% la Barou plus alte taxe, deci peste jumătate sînt obligat să dau, de parc-aş fi matroană. Aşadar, n-am putut lipsi de la evenimentele care încă se desfăşoară în centrul Bucureştiului zilele astea.

Duminică, 15 ianuarie, seara, cînd a fost protestul cel mai hotărît, am fost acolo. Am trăit pe viu scene de film. Am văzut oameni nervoşi care strigau „Jos Băsescu” sau „Băsescu e ca Ceauşescu” sau chiar mai rău „...să moară ca Ceauşescu” ori „Ieşi afară javră ordinară” şi tot felul de dume de genul care, transmise pe posturile de televiziune internaţionale, nu fac decît să confirme impresia lumii că sîntem un neam de mîrlani. I-am văzut aruncînd cu pietre în jandarmi, i-am văzut pe jandarmi dînd cu gaze lacrimogene, prin pasajul de la Universitate am luat şi eu o gură de gaz proaspăt lacrimogen care ustură şi-n nas, şi pe gît, şi în piept, şi în ochi; am văzut oameni cu capetele sparte, am văzut staţii de autobuz sparte, magazine, o bancă, o maşină incendiată - comportament inutil. Am dat un mic interviu la o televiziune, am spus că tinerii sînt nemulţumiţi că trebuie să suporte plata datoriei externe din care nu s-a creat nici măcar o autostradă, că sînt nemulţumiţi că partidele care au guvernat România î