Cînd Realul e mai convingător decît Barca
Săptămîna trecută făceam pe exigentul întrebînd ce poate să ne mai aducă nou încă o ciocnire între cele două puteri, una mai cosmică decît alta; nu ar fi exclus ca returul de miercuri seară să ne fi adus, în fine, o pagină nouă în poveste. După cum s-a desfăşurat acest 2-2, Realul prea antipaticului Mourinho, omul care - vorba lui Gică Craioveanu - “a vrut să facă în Spania un Inter-Madrid, ceea ce nu se poate”, e în drept să pretindă o modificare de optică. El are, conform acestui egal greu credibil la 2-0 pentru Barca, dreptul la o simpatie mai mare decît respectul clişat.
De unde pînă acum era valabil şi spiritual să scrii că madrilenii au în general ghinionul de a întîlni, în astă lume, existenţa Barcelonei, acum, punctual, ei se pot considera persecutaţii unui prea mare noroc catalan. Căci ei au făcut împotriva etern pozitivului Pep ceea ce numai Barca aceea, permanent exemplară, putea să facă împotriva lor: să revină de la un 0-2 la pauză la un 2-2 cu pretenţii serioase chiar la victorie şi calificare. Fie şi cu un 40-60 la sută la posesie, fie şi cu un 29-15 la faulturi, Realul a fost indiscutabil mult mai convingătoare decît Barca, atît moral, cît şi fizic. Orgoliul Realului - nu mai putem discuta într-un El Clasico fără dimensiunea orgoliului - a fost superior şi, pe bune, incredibil într-o situaţie cvasiparalizantă: să fii făcut KO în 3 minute (blestematele minute 43 şi 45) după ce ai dominat repriza cu ocazii din primele secunde şi să ai resursele pentru un 2-2 realizat tot în 2-3 minute e un real miracol psihologic, la care nu mai e important să ştim ce le-a spus Jose la pauză. Poate că le-a zis ceea ce am scris încă de săptămîna trecută: “Încetaţi cu complexul de inferioritate în faţa lor!”. Poate că le-a spus ceea ce i-a cerut strada, pardon, tribuna: “Jucaţi cum vreţi!”, dar l-a şi introdus pe Be
