Cînd întîlnisem pentru întîia oară designaţia ei ca autor, vestind deschis, în litere deloc retractile, amplu proiectate, o expunere personală de pictură, nu mă putusem împiedica să relev modul eliptic în care artista îşi declina identitatea: Ioana, prenumele doar, pe frontispiciul oricăreia din manifestările ei, închipuia o marcă singulară, candid vulnerabilă, mai mult decît orgolioasă. Aşa aveam s-o înţeleg tot mai bine, de-a lungul anilor, proclamaţia din aceste silabe rostea voinţa de a se asuma pe sine distinct şi loial, fără prestigii complementare.

Soţie a unui dirijor de mondial renume, pe care îl admira imens, ştia totuşi să se păstreze neprefăcut autentică, firească în postura de grande dame, ca şi în accentele unei exuberanţe netemătoare, în viaţă şi în artă, – căci nu-i păsa dacă apărea zvăpăiat expansivă faţă de măsurile pedante, ori faţă de insanitatea mediocrilor. Investitura ei artistică se petrecea vital, comunicativ şi salubru. În preajma lui Sergiu Celibidache, a idealului de economie supremă, imperios condensată, străfulgerînd în realizările lui exemplare, naturaleţea volubilă a Ioanei îşi menţinea un drept afectuos la existenţă, spontaneitatea ei răsuna legitim şi alegru. Mereu ataşantă, firea pictoriţei o apăra de căderi sumbre, destoinică în a-şi protegui tezaurele anilor de fericire care-o legau de omul iubit, – 45, cîţi trecuseră de la împrejurarea ce le conjugase destinele, cîndva, spre mările Sudului, la antipozii Argentinieni.

Exilul nu le risipise acea „provizie de fericire”, despre care Brâncuşi îi vorbea nostalgic Carolei Giedion- Welcker, martoră de elecţie, demnă să culeagă evocarea paradisului infantil al ogrăzii de la Hobiţa, cu iarbă foşnind ca mătasea. Înconjurimea de unde pornise Celibidache, mi-a fost dat s-o am sub ochi pe însăşi uliţa ieşeană, unde i se păstra amintirea. Pînă tîrziu, de altminteri, ne povestea