Privirea lui Lendl, privirea lui Andy. Ceva începe să se lege altfel decît atunci cînd mămica-jandarm îşi persecuta fiul cu o simplă încruntătură a irisului. Uitătura aceea severă care vine din internatele insulare unde copiii se călesc învăţînd rugby şi mîncînd fasole iahnie la micul dejun. Se prea poate ca legătura recentă dintre Murray şi Lendl să fie supralicitată, nu-i exclus ca roşcovanul scoţian (pleonasm?) să se fi maturizat el aşa, dintr-o dată. Poate s-o fi dat cu capul de pragul de sus al Ferrari-ului, cine ştie?

Dar nu cred, îmi place povestea cu Ivan Lendl care se întoarce în tenis după 20 de ani. 20 de ani în care şi-a crescut cele cinci fete (5!), a jucat golf şi a investit în imobiliare. 20 de ani în care lumea a uitat jucătorul elegant, cu lovituri curate, omul care şi-a cîştigat cu trudă trofeele de Grand Slam, cu trudă, dar nu chinuit, nu icnit, cu sudoarea care ţîşneşte din talent, nu transpiraţia hamalului condamnat la muncă silnică pe viaţă. Lendl, un lord ceh al tenisului, care nu a mai aşteptat a doua primăvară pragheză pentru a-şi dobîndi libertatea.

Americanul Ivan, cîştigător a 8 titluri de Grand Slam, omul care a avut curajul să spună cu nişte ani în urmă că Năstase, marele Nasty, copilul teribil, nu s-a luat în serios şi că, din punctul lui de vedere, nu îl consideră pe român unul dintre jucătorii de legendă ai tenisului.

Lendl încearcă acum să îl ducă în legendă pe Andy Murray. Un prieten mi-a spus în timpul meciului că Ivan seamănă cu Lobanovski. Poate. Andy Murray a pierdut semifinala cu Djokovici, dar a arătat pentru întîia dată că poate să conteze într-un meci mare. Să pună probleme adversarului, să revină, să tragă de el, să lupte cu inerţia, cu copilăria întîrziată. 5 seturi în care Andy a scos tot glutenul încă neeliminat de corpul parcă prea solicitat al lui Nole, dinceîncemaiemfaticul Nole, 5 seturi frumoase,