Ianuarie, in Bucureşti. Ninge ca la sfarşitul lumii. Viscoleşte. Şi n-ai cum să ajungi acasă, pentru că pe şoselele introienite nu mai circulă nimic... Nici urmă de tramvai sau de taxi antidiluvian Nici urmă de... birjă, de trăsură de piaţă sau de cupeu. Bucureştiul de-acum o sută de ani striga in gura mare: “Transporturile in Capitală sunt o calamitate!”. Trecu' veacul, dar şi azi, cum dă o ninsoare mai zdravănă, suntem gata să strigăm la fel. Diferenţa e că atunci problema mare o ridicau birjele.
Despre birjele din Bucureşti s-au umplut cateva pagini de ziar, exact cu un secol in urmă. Una dintre publicaţiile vremii, “Universul”, pornise chiar o anchetă proprie, căci nu se mai putea. In plin război politic al tramvaiului electric - “afacerea tramvaielor comunale” dusese deja la retragerea din parlament a opoziţiei, făcuse victime la un miting de stradă şi lăsa politicienii fără suflu, după cate un lung discurs in faţa maselor -, iată că apăruse şi această “calamitate” a lipsei birjelor.
Campania “Universului” fusese provocată de o intamplare din mijlocul lui ianuarie. Se dusese lumea la teatru, se bucurase de spectacolul trupei Naţionalului, fără să-şi imagineze că la ieşire va intampina o mare problemă. Cat durase spectacolul – două-trei ceasuri - peste Capitală se abătuse urgia. Ninsoarea şi viscolul nu doar că inzăpeziseră Calea Victoriei şi celelalte străzi din Bucureşti, dar... alungaseră birjarii. La vreme rea, nici tramvaiele electrice nu circulau, căci nu avea cine să cureţe şinele de zăpadă. Aşa că lumea bună rămăsese prizonieră in teatru.
Era pe 16 ianuarie 1912, in seara de după mitingul Conservatorilor (slavă Domnului, va fi gandit prefectul Bucureştilor, I. Mitileneu, căci ce s-ar fi făcut dacă viscolul venea in plină manifestaţie a oamenilor Puterii!). “Era premieră la teatrul Naţional dar şi celelalte săli erau pline, cand s-a isc
