O revolutie, fie ea si una discutabila, cum a fost a noastra in 1989, iti garanteaza, in principiu, dreptul la libera exprimare.
Iti garanteaza libera exprimare, dar nu succesul ei. Stiinta vorbirii nu se impune prin lege. Nici o revolutie din lume si nici o Constitutie nu iti poate garanta dialogul si comunicarea decenta intre partide, intre clasa politica si societatea civila, intre guvernanti si votanti. Democratia iti da, dar nu-ti baga in sac!
Ceea ce traim noi azi, in 2012, e tocmai demonstratia faptului ca libertatea de expresie nu inseamna, automat, si comunicare. Dialog. Iar ultimii ani nu au facut decat sa adanceasca prapastia dintre taberele pe care democratia le propune si le provoaca, din principiu, la comunicare, ca singura in masura sa previna derapaje constitutionale si sa garanteze buna guvernare intre doua scrutine. Protestele lui ianuarie 2012 sunt doar ultimele dintr-un lung sir de consecinte nefaste ale lipsei de dialog in care ne-am instalat dupa 1989. Au fost evenimentele de la Targu Mures, apoi Piata Universitatii si raidurile minerilor. O vreme, violentele de strada au disparut, dar aparenta liniste nu a facut decat sa mascheze fracturile de comunicare pe plan institutional. Guvernele conduc prin ordonante, putinele legi care trec efectiv prin Camera si Senat se voteaza prin dictatura grupului parlamentar, cabinetele se fac cu forcepsul, cu mutari de trupe dintr-un partid in altul, pana se face o majoritate. Iar pentru asta au fost si sunt responsabile, indiferent de succesiunea din ultimele doua decenii, si puterea, si opozitia. Zero comunicare, zero dialog, totul e negociere. Troc si santaj.
Mai nou, insa, de cand cu criza, pana si austeritatea se impune fara dialog! Haituit de adversarii politici si presat de scaderea cotei de popularitate, presedintele Traian Basescu nu si-a mai dus la indeplinire promisiunea de a se
