Lucian Boia, Capcanele istoriei.

Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 360 pag.

De ce, deci, conform lui Camil Petrescu, popoarele mici nu pot să aibă scriitori mari? Lucian Boia rezumă cu zâmbetul pe buze această „tentativă de sociologie literară de tot hazul”:

„În regimul capitalist, numai în ţările mari, unde tirajele sunt pe măsură, scriitorul poate trăi din scrisul său. Doar că se epuizează muncind şi, atunci, moare tânăr. Balzac, Molière, Shakespeare, Beethoven, Descartes «au murit între 50 şi 53 de ani, epuizaţi cu totul» (nu toţi au fost scriitori şi nu toate regimurile în discuţie burgheze, dar ce mai contează?). În ţările capitaliste mici e şi mai rău; tirajele fiind şi ele mici, scriitorul se epuizează fără a putea măcar trăi din scrisul său: «e stors ca o lămâie. El dă totul şi nu i se dă nimic.» Aşa că moare şi mai tânăr: exemplul lui Eminescu. Doar scriitorii bogaţi nu au necazuri; ei trăiesc până la adânci bătrâneţe: Tolstoi, Goethe” (p. 274).

Camil Petrescu însuşi avea să moară în 1957 (la un deceniu de la publicarea acestui articol, aşadar), în vârstă de 63 de ani. S-ar zice că nici în noul regim lucrurile nu se schimbă semnificativ.

Demn de interes este şi cazul lui Ion Barbu. Simpatiile sale legionare nu sunt, câtuşi de puţin, un secret. Cu atât mai mult cu cât, în momentele oportune, acesta şi le-a declarat destul de vocal. Boia le pune, comprehensiv, pe seama unei explicabile frustrări universitare. Matematician redutabil, cu contribuţii ştiinţifice indiscutabile, Barbu (de fapt, Barbilian) era, la aproape 46 de ani, tot conferenţiar. Drept urmare, adresează Comisiei de revizuire un memoriu în care cere explicit avansarea. (Aceasta fiind blocată, după spusele lui, din trei motive, dintre care nici unul, politiceşte, incolor: legăturile