Cristian Bălgrădean povesteşte întâmplarea care l-a transformat din jucător de câmp în portar. Goalkeeper-ul naţionalei ştie şi care este marele atu al României în campania de calificare pentru Mondial: foamea de glorie a jucătorilor tineri. Portarul naţionalei, Cristi Bălgrădean, nu e un tip spectaculos şi nici nu îşi propune să fie. Tatuajul de la încheietura mâinii stângi e singurul lucru excentric la el. Dar nici acela nu e terminat: "L-am început pe când jucam la UTA, acum doi ani, dar nu am mai avut când să-l termin".
Cristi, sunt mai dure antrenamentele portarilor decât cele ale jucătorilor de câmp?
Normal că sunt mai solicitante! Nu cred că e uşor să te dai cu fundul de pământ de două sute de ori la un antrenament! Chiar sunt mult mai grele...
Ai început fotbalul ca portar sau te-ai reprofilat pe parcurs?
Ştii cum era înainte, când eram mai mici, că fiecare bloc avea echipă de fotbal şi jucam între noi. Eu stăteam în poartă mereu.
De regulă, cei care nu se descurcă bine în teren sunt puşi în poartă. Aşa a fost şi la tine?
(râde cu poftă) Ha-ha! Nuuuu! Aşa îmi plăcea mie, să stau în poartă. În paralel, făceam şi fotbal în mod organizat, iar la unul dintre antrenamente n-a venit portarul. Iar doi băieţi din echipă, care îmi erau şi prieteni de la bloc, i-au spus antrenorului «Ştiţi, noi când jucăm fotbal la bloc îl punem pe Cristi să apere». M-au băgat în poartă şi acolo am rămas.
Practic, prietenii din faţa blocului te-au făcut portar...
Daaa! Păi, ăştia mai mari mă puneau în poartă. Bine au făcut!
Oamenii din jurul tău par să fi avut mai multă încredere în tine decât aveai tu. Antrenorii tăi din Liga a II-a spuneau încă de acum doi ani că vei fi portarul naţionalei...
Da, domnul Ilie Botezatu! M-a ajutat enorm când eram la Minerul Lupeni. Chiar că e mare lucru
