Trebuia jertfit un miel – a fost jertfit iedul Teodor Baconschi. Spaţiul de manevră era destul de limitat: avînd în vedere ce se striga şi revendica în Piaţă şi evenimentele de duminică şi joi, candidaţi la mielul simbolic erau ministrul Sănătăţii (dar Ladislau Ritli aproape că plînsese de jale că şi-a dat Raed Arafat demisia), ministrul Muncii (dar Sulfina Barbu a fost constant lăudată de prim-ministru şi oricum face, ministru de dată recentă fiind, figură de mama răniţilor noului Cod al Muncii), ministrul Administraţiei şi Internelor (dar asta ar fi echivalat cu recunoaşterea unui abuz de putere, şi aşa ceva nu se face) şi Emil Boc însuşi (prea de tot, orişicît).

Dacă ministrul de Externe ar fi fost revocat o săptămînă sau măcar patru zile mai devreme, Puterea ar fi capitalizat un val de satisfacţie populară cu reverberaţii imediate. Cu cît întîrzie mai mult sacrificiul ritual, cu atît zmeul devine mai flămînd şi, deci, mai pretenţios. Fiindcă oamenii din stradă, ca şi poporul însuşi, cred încă (şi vor crede întotdeauna) în simbolistica emoţională, cred în capacitatea de redempţiune/ mîntuire/ izbăvire a politicienilor, în umanitatea, slăbiciunile şi vulnerabilitatea care-i fac la fel cu toţi ceilalţi, din rîndurile cărora se cheamă c-au ieşit (mai ţineţi minte lacrimile acelea de la retragerea lui Stolojan?). Imaturitatea politică a PDL şi în egală măsură a USL transpare limpede precum cristalul din simpla şi dezamăgitoarea constatare că trăiesc profund captivi discursului birocratic, propriilor bovarisme (Crin Antonescu e o perfectă Emma la cravată şi costum) şi unui nesănătos orgoliu. Poporul vrea chestii simbolice, vrea să fie amăgit emoţional, vrea să fie cucerit într-o poveste de dragoste cu ceva şanse de reciprocitate. Asta e cartea pe care a jucat-o atît de magistral Traian Băsescu în 2004 şi 2007 – timiditatea feciorelnică în