România ascunsă. România adâncă. România mizerabilă. E iarnă și în sufletele noastre nici măcar nu mai ninge.
E doar un ger cumplit care ne îngheață toate visele, toate amărăciunile și toate durerile. În dimineața zilei de joi a plecat din cei 28 de metri pătrați, în care și-a depozitat ultimii 20 de ani de viață, spre o piață nenorocită dintr-un oraș nenorocit.
Și-a împărțit bucățica de pensie între o pungă de tacâmuri și trei cartofi înghețați, cu gândul la încă o zi împinsă înainte. Piața, o adunătură de tarabe și de speculanți, a fost prinsă de iarnă într-o capcană de gheață. Cu sufletul tremurând, a căutat o ieșire. Un loc prin care să-și strecoare picioarele prea devreme îmbătrânite. Nu l-a găsit. Și atunci, ca întreaga viață a ei, a ales să pășească pe singurul loc posibil. Și a căzut. Urât. Cu fața de pământ, cu mâna sub ea, într-o pedeapsă parcă pusă la cale de niște zei idioți.
Niciun cuvânt. Niciun cuvânt despre nesimțirea unor primari, a unor directori burtoși, a căror sarcină simplă și omenească ar fi fost să arunce o mână de nisip. Niciun cuvânt. Niciun cuvânt despre patronașii chioșcurilor, zarzavagii tuciurii, care ar fi trebuit, printr-un elementar bun-simț, să arunce pe jos o mână de sare.
Doar un "Iartă-mă, mamă, că vă fac din nou necazuri!", șoptit la telefon. De parcă și-ar fi cerut lumii întregi iertare că a deranjat-o cu zgomotul produs de oasele rupte. A ajuns la spital. Și a așteptat. Așa cum a așteptat o viață întreagă ziua de mâine. Printre bătăile inimii ce juca în ritmul durerii osului rupt, și-a adus aminte. Și-a adus aminte că, de mult, lucrase la proiectarea acelei clădiri. Implorând, parcă, o minimă recunoștință. Un mic ajutor din partea unui sistem aflat în stare de metastază. I s-a spus că la Spitalul de Urgențe din Iași nu mai sunt nici măcar doctori ortopezi.
Căci, prin modernizarea s
