Nici ninsoarea, nici scăderea temperaturilor nu-i determină pe demonstranţii ieşiţi în spaţiul public, exasperaţi de guvernarea haotică, păguboasă şi abuzivă, să renunţe a protesta. Duminică, în a zecea zi, departe de a da semne de oboseală, prezenţa cetăţenilor – tineri şi vîrstnici, soţii şi soţi, uneori cu copii după ei fiindcă nu aveau cu cine să-i lase acasă – s-a arătat mai impetuoasă. Departe de a se moleşi, de a ceda apatiei, rămîn fermi pe meterezele doleanţei fundamentale de a li se asigura ceea ce s-a promis de actualul şef al Statului: condiţii de a trăi mai bine. În afara unor accidente, protestatarii nu mizează pe descărcări furioase, aleg a se baricada în spatele ironiei, îşi varsă focul în sloganurile, inteligente, inventive, bine direcţionate, de pe pancarde, mereu reînnoite, cu vervă devastatoare. Contestarea ameninţă să se radicalizeze („Unica soluţie/ Încă o revoluţie!“). Cei vizaţi, lipsiţi de simţul realităţilor sau nepăsători ori obtuzi, tergiversează să-şi recunoască neputinţa şi să abandoneze aroganţa pernicioasă. Pe cînd, în stradă, vociferările cresc, la nivelul conducerii treburilor publice, surzenia pare suverană.

Paradoxal, ecourile revendicărilor aglutinate pe plaiuri româneşti au răzbătut pînă la Londra, la Washington, ba şi la Moscova, reverberează departe, trezesc primejdioase dubii asupra stabilităţii în zonă şi nedumeresc. Totuşi, efectele imperioase, vitale, cerute de cetăţenii noştri întîrzie să capete concreteţe. Atotputernicii nu catadicsesc să îşi desfunde auzul. Mentalitatea de stăpîni atotputernici peste locuri şi locuitori face ravagii în cercurile politice. Pentru o mînă de inşi care au monopolizat puterea, bunul-plac pactizează cu calculul meschin al intereselor de gaşcă, frenetic apărate, iresponsabil considerate mai presus de soarta oamenilor.

În al 13-lea ceas, premierul huid