După două săptămâni de tăcere vinovată preşedintele Traian Băsescu a vorbit poporului. Reluând monoton aceleaşi stereotipuri privind lupta împotriva crizei şi sacrificiile partajate Traian Băsescu nu a surprins. Fundalul bine ales al viscolului şi al deciziei Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea comasării alegerilor ar fi trebuit să liniştească lucrurile mai ales dacă, aşa cum cred consilierii săi, indignarea din ianuarie a fost doar un foc de paie.

Dar dacă mişcarea indignaţilor români nu este o reacţie spontană, ci un moment de cotitură în definirea relaţiei dintre societate şi politică, atunci intervenţia preşedintelui în faţa naţiunii a fost inutilă. Noul context social şi politic creat de începutul iernii indignării la Bucureşti şi în restul ţării ar putea fi ocazia unei schimbări politice de structură, şi nu doar de echilibru aşa cum pare să prefere Traian Băsescu. Despărţirea de PDL este doar o tactică acceptată de ambele părţi pentru a micşora pe cât posibil dezastrul. Dar după ianuarie 2012 pentru PDL a devenit clar că asocierea cu Traian Băsescu este periculoasă, mai ales că alegerile locale vor fi la termen, în iunie.

Distrugerea spaţiului public, cel în care este posibilă egalitatea reală dintre cetăţeni, a mobilizat indignaţii de toate nuanţele care îşi doresc acum să-l reconstruiască. În aceste condiţii lipsa de legitimitate a guvernului a cărui majoritate fabricată nu are nicio legătură cu votul de la alegerile parlamentare din 2008, nu face decât să amplifice criza. Iar alegerea controversată a preşedintelui în decembrie 2009, ca să nu mai vorbim de impunerea „reformelor" fără vreo consultare cu partenerii sociali sau civici au creat condiţiile pentru acumularea nemulţumirilor dincolo de punctul critic.

Nu lipsa informaţiilor privind nemulţumirea socială, ci grila de interpretare ideologică l-a împiedicat pe Traian