Andrés are „treizeci şi ceva“ de ani şi s-a stabilit de un deceniu la Berlin – de fapt, meseria îi cere să străbată lumea şi să scrie articole despre destinaţii exotice. El revine în Chile pentru a-şi vinde proprietăţile rămase (casa părinţilor şi un apartament închiriat), adică puţinele lucruri fizice care-l mai leagă de oraşul natal. Aici, ajunge la petrecerea aniversară a prietenului său Pablo, un eveniment de la care fosta sa gaşcă nu a lipsit niciodată. Însă adevăratul motiv pentru care Andrés se află în casa familiei lui Pablo, atît de des vizitată altădată, nu este acela de a-şi lua adio de la vechii prieteni (bifîndu-i la fel cum procedează turiştii cu atracţiile locale), înainte de plecarea definitivă în Germania. El vrea s-o reîntîlnească – şi speră s-o recucerească – pe Beatriz, marea sa dragoste, singura femeie lîngă care a trăit sentimentul eternităţii. Totuşi, ea este măritată şi are copii cu un gringo, în timp ce el nu are alt tovarăş de viaţă decît un hamster. Va reuşi Andrés s-o convingă pe Beatriz să-l urmeze, în puţinele ore pe care le mai are de petrecut în trecut? Oare şansele sale de a-şi spăla păcatele (el o părăsise, din pricina con-fuziei şi, probabil, a fricii de a-şi asuma vreo responsabilitate) nu sînt compromise într-o epocă în care, aşa cum observă Beatriz, „totul poate fi digitalizat“ (amintirile, prieteniile sau iubirile) şi tranzienţa este cea care ne guvernează existenţa?

Cel mai delicat, dar şi cel mai sfîşietor film pe care-l puteţi vedea acum în cinematografele noastre este Viaţa peştilor al regizorului chilian Matías Bize. Dacă l-aţi ratat la TIFF-ul de anul trecut (şi chiar dacă nu l-aţi ratat), el merită cu prisosinţă fiecare minut (din cele nici măcar 90) pe care-l veţi petrece în faţa ecranului. Dar Viaţa peştilor este un film care te solicită nu doar să îl priveşti – şi să îl asculţi –, ci şi să îl tr