Moacyr Scliar a fost în tinereţe scriitor comunist pentru a deveni, odată cu trecerea anilor, scriitor pur şi simplu, fără alt epitet.

Pe măsură ce s-a îndepărtat de farul luminos al Moscovei, a început să descopere alte zone ale existenţei. S-a cufundat treptat în lumea miturilor, a credinţelor ancestrale, adică în lumea care se revendică dintr-o istorie mult mai profundă decît aceea a luptelor politice. Romanele sale Max şi felinele (1981), Visuri tropicale (1993) sau Femeia care a scris Biblia (2000) aruncă o lumină neaşteptată asupra specificului vieţii braziliene, dar şi asupra îndepărtatelor rădăcini ale civilizaţiei noastre. A ieşi din comunism pentru a intra în mitologie – iată alt paradox al prozatorului brazilian. Fecund, fără îndoială.

Moacyr nu şi-a ascuns niciodată originea iudaică, dimpotrivă: într- o ţară ca Brazilia, unde religia ori rasa oamenilor nu contează în mod deosebit, familia evreilor exilaţi Scliar a fost o familie ca oricare alta. Ceea ce a descoperit însă prozatorul după abandonarea treptată a învăţăturii marxiste a fost semnificaţia pur literară a apartenenţei la poporul biblic. În proza lui de maturitate, evreitatea apare ca ocazie unică de a investiga suferinţa umană, eternă şi nevindecabilă. Alături – altă entitate tutelară: mirajul psihanalizei, mitul obsesiv al secolului care tocmai s-a încheiat.

Fondul biblic este acompaniat de o ironie subtextuală continuă, semnătură discretă a prozatorului. Religia apare tratată la el în regim mai degrabă rizibil, cu o ireverenţă pe muchie de cuţit, dar cu infinită înţelegere faţă de toţi credincioşii din lume.

Poate că paradoxul cel mai neaşteptat propriu lui Moacyr Scliar l-a reprezentat raportul insidios instalat cu timpul între dimensiune şi calitate. Autorul a scris imens, ca o maşină scăpată de sub control; opera sa cuprinde peste 80 de volume. Mai ales în