Unul dintre cele mai însemnate demersuri editoriale ale ultimului deceniu este, fără îndoială, inaugurarea ediţiei integrale a operei lui N. Steinhardt.

În primul rând pentru că „monahul de la Rohia” a fost unul dintre cei 2-3 scriitori care, după 1989, au urcat până în vârful ierarhiei literare (cu Jurnalul fericirii, dar şi cu alte scrieri postume). În al doilea rând, deoarece colectivul editorial, aşezat sub egida Mănăstirii Rohia şi sub autoritatea P.S. Justin Sigheteanul, a optat pentru o ediţie completă a operei lui Steinhardt, inclusiv a acelor scrieri – numeroase, după cum se va vedea – fără legătură cu teologia sau cu condiţia de călugăr a autorului. Rezultatul nu este doar o ediţie de înalt nivel ştiinţific, ci şi o radicală redimensionare şi reconfigurare a profilului literar al lui N. Steinhardt. În locul chipului unilateral, ascetic, al „teologului absolut”, vehiculat în unele cercuri (care au cerut, dacă nu mă-nşel, chiar sanctificarea cărturarului), s-a conturat deja un altul, mai autentic şi mai complex.

Căci monahismul ortodox de la sfârşitul secolului trecut s-a dovedit, paradoxal, mai ales în condiţiile regimului comunist, suficient de liberal cât să îi permită lui N. Steinhardt să scrie şi să publice cărţi fără legătură cu preocupările fireşti ale vieţii monahale. Cele două volume apărute în 2011, pe care le voi comenta aici, dovedesc că Steinhardt, monah exemplar în duh, s-a manifestat public ca un intelectual laic, în deplină libertate de cuget. Amplitudinea spiritului său i-a permis să găsească o cale personală de trăire a ortodoxiei, în care literatura laică şi problemele culturii române din deceniile al şaptelea şi al optulea au jucat un rol esenţial.

Prima dintre cele două reeditări critice, conform ISBN-ului, a vizat volumul Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberan