Udai Hussein a murit la 22 iulie 2003, la 39 de ani, alături de fratele său Qusay, în timpul bombardamentelor americane asupra oraşului Mosul. Conform istoricilor, până şi tatăl lui, Sadam, era îngrozit de cruzimea sa. Când forţele americane au pus stăpânire pe casa lui din Bagdad au găsit lei, tigri, o parcare subterană pentru maşinile sale de lux, trabucuri cubaneze, vinuri scumpe şi heroină.

Pentru Sadam Hussein sportul nu a fost niciodată o armă politică de importanţă majoră. Însă, pentru fiul acestuia, Udai, responsabilul sportului şi preşedintele Comitetului Olimpic Irakian, era o chestiune de viaţă şi de moarte. Timp de decenii, sportivii din Irak au suferit din cauza brutalităţii şi sadismului lui Udai. O înfrângere era pedepsită cu lovituri de picior în gleznă, răni infectate cu nisip şi sânge de la alte victime, închideri în cuşti pentru jucători de baschet sau volei... Clădirea Comitetului Olimpic avea săli de tortură pentru toţi sportivii, cu fiul lui Sadam de multe ori martor sau chiar călău.

Ce făceau înaintea unui meci cu Iran

În 2003, Abbas Rahim Zair, stea a fotbalului din Irak în epoca ororii, a denunţat suferinţele fotbaliştilor din cauza nebuniei lui Udai. Să joci fotbal devenise un chin. Dacă lipseai de la un antrenament pentru că aveai copilul bolnav sau grave probleme de familie, automat erai pedepsit: ori erai trimis în celulă, ori bătut.

Internaţionalii irakieni trăiau într-un stat militar şi suportau cu stoicism discuţiile motivatoare ale fiului lui Sadam în care erau ameninţaţi că-şi vor pierde picioarele sau vor fi aruncaţi în cuşti cu mulţi câini flămânzi. "În sport poti câştiga sau poţi pierde. Dacă pierdeţi, ştiţi că nu vă veţi mai întoarce la casele voastre. Locul doi nu există", aceasta era una din frazele favorite ale lui Udai. Fotbaliştii au fost chiar de două ori ameninţaţi c