E Băsescu dictator? Întrebarea lui Striblea provoacă rumoare în studio. Cum adică? Normal că e. Striblea zâmbeşte în barbă.
28 ianuarie 1990. Peste 250.000 de oameni în stradă. De trei zile protestele se ţin lanţ. De când Iliescu a anunţat că FSN se transformă în partid şi va participa la viitoarele alegeri.
FSN devenise noul partid-stat. Noul PCR. Frontul controla toate instituţiile, sindicatele, televiziunea unică, avea pe mână banii şi averea ţării. Conducea discreţionar.
În condiţiile astea, alegerile pretins libere aveau să fie o formalitate. Partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare. Ţara toată e un mare zâmbet. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a spus Zâmbici.
O dictatură o înlocuia pe alta. Strada fierbe. Teroriştii care îngroziseră o ţară întreagă dispăruseră ca prin farmec. Sub Iliescu fuseseră împuşcaţi mai mulţi oameni decât sub Ceauşescu.
O voce timidă încearcă să aducă în discuţie tocmai argumentul lui Băsescu: ce dictator e ăla pe care îl înjură toată lumea? Însăşi emisiunea lor era o dovadă că nu e dictatură. "Dar percepţia? Ce percepţie au oamenii?", repetă obsesiv Drăgotescu, o admiratoare, ca ziaristă la Adevărul, a fenomenelor unice în secolul XX european, şi pe care istoria avea să le numească "Mineriade".
Partidele istorice – PNŢCD, PNL şi PSDS – îşi asumă organizarea opoziţiei. Ce percepţie au oamenii? "Decret-lege: Frontul se alege!" Aluzie la actul normativ, semnat de Frontul-stat, prin care devenea şi partid, în același timp.
Asta la Bucureşti, unde oamenii vedeau realitatea cu ochii lor. În provincie, unde ziarele de opoziţie nu ajungeau şi singura sursă de informare era TVR botezată "liberă", ca să-nţeleagă proştii, oamenii erau speriaţi că a venit "Căposu", cu Doina Cornea şi cu moşierii din străinătate să fure ţara.
"N-aţi mâncat salam cu soia!"
